Pilde despre politica

Sa zicem ca esti un idiot.
Si sa zicem ca, esti membru al parlamentului. Dar asta inseamna deja, ca ma repet.
(Mark Twain)

Eu cred ca o tara care incearca sa prospere prin stabilirea de taxe mari este ca un om care, stand intr-o galeata, incearca sa se ridice tragand de maner.
(Winston Churchill)

Un liberal este cineva care se simte indatorat fata de aproapele sau, care datorie este de acord sa o plateasca din banii tai.
(Gordon Liddy)

Democratia trebuie sa insemne mult mai mult, decat doi lupi si o oaie care voteaza ce sa manance la cina.
(James Bovard)

Ajutorul extern trebuie inteles ca un transfer de bani de la oamenii saraci din tarile bogate catre oamenii bogati din tarile sarace.
(Douglas Casey)

Guvernul este o mare inventie, prin care toata lumea se chinuie sa traiasca pe cheltuiala altora.
(Frederic Bastiat)

Daca tu crezi ca sistemul de sanatate este scump acum, stai sa vezi cat va costa cand o sa fie gratuit !
(P.J. O'Rourke)

In general, arta de a guverna consta in capacitatea de a lua cat mai multi bani de la o parte de cetateni, pentru a o da altora.
(Voltaire)

Nici o viata, libertate sau proprietate nu este in siguranta, atata timp cat aparatul legislativ este in sesiune.
(Mark Twain (1866)

Sa vorbesti este ieftin, in afara de atunci cand o face parlamentul.
(Necunoscut)

Raul inerent al capitalismului este impartirea neechitabila a bogatiilor. Bunul inerent al socialismului este impartirea echitabila a saraciei.
(Winston Churchill)

De ce are nevoie tara asta: mai multi politicieni fara loc de munca.
(Edward Langley)

Un guvern suficient de mare, incat sa-ti dea tot ce ai nevoie, este suficient de puternic sa-ti ia tot ce posezi.
(Thomas Jefferson)


Material primit pe mail.

Atotputernicia Dumnezeiască (II)

„Numărul misterelor este mult mai mare decât neînsemnatele firimituri de cunoaştere pe care ştiinţa actuală le-a acumulat despre Univers şi despre întreaga Creaţie.”

Nu săvârşeşte nicicând răul şi nedreptatea

 

Atotputernicia lui DUMNEZEU TATĂL implică faptul că DUMNEZEU poate să facă tot ceea ce El vrea. Totuşi, este necesar să subliniem, pentru unii nerozi care ar putea să speculeze pe marginea acestei Atotputernicii a lui DUMNEZEU, că DUMNEZEU nu poate niciodată să moară, fiind veşnic, că DUMNEZEU nu poată niciodată să păcătuiască, că DUMNEZEU nu împinge nicio creatură a Sa către rău, către viciu sau către săvârşirea fărădelegilor sau a păcatelor, că DUMNEZEU nu poate să mintă şi că El nu poate să se înşele.

Prin urmare, se poate spune că DUMNEZEU este atotputernic şi că nimic din ceea ce El face nu Îl limitează în vreun fel; El nu încetează, nici chiar pentru o fracţiune de secundă să fie atotputernic, să rămână unicul DUMNEZEU, să fie bun, să fie plin de iubire şi să fie cel mai înţelept. Cu toate că DUMNEZEU este atotputernic, El nu poate şi nu va săvârşi niciodată nicio nedreptate, căci puterea de a săvârşi nedreptatea este contrară stării Sale de îndumnezeire şi Atotputerniciei Sale, ce este fără încetare dumnezeiască.

Natura esenţială intimă a lui DUMNEZEU TATĂL, care este infinită şi îmbrăţişează totul, implică imposibilitatea absolută de a comite răul şi trebuie să subliniem că răul care există în această lume nu depinde de Voinţa Sa. Răul care există în această lume este rezultanta acţiunilor rele şi a fărădelegilor sau a alegerilor rele pe care fiinţa umană are întotdeauna libertatea să le realizeze după cum vrea.

A ascuns lumea într-o imensă ghicitoare

 

Prin urmare, este absurd să speculăm într-un mod prostesc că DUMNEZEU ar putea să facă rău, că DUMNEZEU ar putea să fie nedrept sau că DUMNEZEU este acela care face să apară răul în această lume. Este însă perfect adevărat că DUMNEZEU TATĂL, cu toate că este atotputernic, Îşi ocultează totuşi existenţa şi realitatea în cadrul jocului pe care îl realizează, în moduri numai de El ştiute, în sfera Creaţiei şi a Manifestării Sale pline de mistere. Ocultarea sau ascunderea pe care DUMNEZEU TATĂL o realizează, fiind şi rămânând totodată în veşnicie atotputernic, este o realitate evidentă pentru cei înţelepţi.
În felul acesta DUMNEZEU a conceput întreaga Manifestare – ca pe o imensă ghicitoare în care creatura are la dispoziţie în permanenţă tot ceea ce îi trebuie pentru a dezlega, aşa cum ea poate şi crede de cuviinţă, tâlcurile enigmatice ale acestei Creaţii care totodată este trupul lui DUMNEZEU şi în care DUMNEZEU cel atotputernic se ascunde în permanenţă şi se revelează numai acelora care sunt pregătiţi şi deschişi în totalitate să Îl cunoască şi să Îl iubească.
Este evident că dacă DUMNEZEU ar vrea, dată fiind Atotputernicia Sa, El ar putea să Îşi facă cunoscută prezenţa şi realitatea în miliarde de moduri, care ar elimina fulgerător şi pentru totdeauna îndoielile, speculaţiile şi fantasmagoriile sărmanilor sceptici superficiali şi ignoranţi care sunt convinşi că El nu există.

Perfecţiune absolută şi înţelepciune deplină

 

Mai mult decât atât, este esenţial să reţinem că, la ora actuală, chiar pe planeta Pământ există milioane de mistere, există o mulţime de taine şi de aspecte năucitoare pe care nici ştiinţa actuală materialistă, nici savanţii obtuzi sau sceptici, nici ştiinţa viitoare nu vor fi capabili să le explice. Numărul misterelor este mult mai mare decât neînsemnatele firimituri de cunoaştere pe care ştiinţa actuală le-a acumulat despre Univers şi despre întreaga Creaţie.
Dincolo de aparenţe, este evident pentru cei înţelepţi, pentru sfinţi şi pentru yoghinii avansaţi că DUMNEZEU a ales ca în cadrul acestui ciclu al Manifestării Sale, acesta să fie jocul Său iluzoriu, în care El se ascunde, cu toate că este atotputernic, omniscient şi omniprezent. A specula într-un mod cretin, considerând că Atotputernicia lui DUMNEZEU este limitată de Bunătatea Sa sau de Voinţa Sa, ar implica să Îi negăm totodată lui DUMNEZEU perfecţiunea dumnezeiască pe care o are.
Potrivit acestei perfecţiuni absolute şi înţelepciunii Sale totale este firesc să ne dăm seama că DUMNEZEU nu poate, de fapt, să facă decât ceea ce a făcut deja sau că El nu ar putea să facă această lume şi întregul Univers mai bune decât sunt acum. Iisus Hristos nu a păcătuit şi nici nu a vrut să păcătuiască; El nu avea de ce să vrea asta, datorită faptului că atinsese starea de îndumnezeire şi de înţelepciune pe care o conferă descoperirea Adevărului Ultim Divin.
Dată fiind Atotputernicia lui DUMNEZEU, ordinea prezentă ce există în această Manifestare poate întotdeauna să fie suspendată printr-o intervenţie divină şi aceasta evidenţiază totodată realitatea evidentă a miracolului dumnezeiesc. Existenţa miracolelor dumnezeieşti pe această planetă dovedeşte totodată cu prisosinţă că DUMNEZEU există, dacă avem în vedere că toate eforturile oamenilor de ştiinţă nu pot să elucideze realitatea misterioasă a miracolelor dumnezeieşti care au existat, există şi vor exista pe această planetă.

Voinţa Sa se conformează naturii Sale

 

Dacă am considera prin reducere la absurd că, dată fiind Atoputernicia Sa, DUMNEZEU ar putea să mintă, ar putea să înşele şi ar putea să le ceară fiinţelor umane să Îl urască sau să se revolte împotriva Lui, atunci această lume şi-ar pierde totodată Ordinea divină, şi-ar pierde rostul, iar înţelepciunea lui DUMNEZEU nu ar mai avea niciun sens.
Aşadar este esenţial să reţinem că, deşi Domnul DUMNEZEU este Stăpânul a toate care sunt, al tuturor făpturilor şi al tuturor lucrurilor şi cu toate că Atotputernicia Sa este absolută, aceasta nu implică posibilitatea ca El să facă chiar orice. Omnipotenţa este un atribut exclusiv al naturii dumnezeieşti, este o trăsătură esenţială a perfecţiunii lui DUMNEZEU. Biblia arată în termeni precişi că DUMNEZEU este atotputernic, de aceea DUMNEZEU este numit „Cel Atotputernic“.

DUMNEZEU poate totul, iar puterea Lui întrece orice închipuire omenească. Pentru El totul este posibil, dar aceasta nu implică faptul că DUMNEZEU este capabil să facă răul sau să facă nu contează ce în contradicţie cu înţelepciunea, iubirea şi frumuseţea misterioasă a naturii Sale nemuritoare. Nemărginita putere a lui DUMNEZEU s-a manifestat prin facerea Lumii şi prin susţinerea Universului, prin miracolele şi minunile pe care le-a săvârşit, prin opera tainică de răscumpărare a omenirii, prin aducerea către El a păcătoşilor, prin materializarea planurilor Sale sublime, măreţe, pline de înţelepciune, ce vizează transformarea umanităţii, prin atingerea, la un moment dat, a stării de îndumnezeire de către toate fiinţele umane.
Dat fiind faptul că Voinţa Sa se conformează naturii Sale pline de înţelepciune, pline de iubire, pline de armonie, pline de bunătate, DUMNEZEU poate face tot ceea ce se află în armonie cu perfecţiunea Sa. Anumite acţiuni sau anumite manifestări sunt incompatibile cu natura Sa dumnezeiască şi ele se află în contradicţie cu atributele Sale. Astfel, spre exemplu, DUMNEZEU nu poate privi nelegiuirile sau păcatele dintr-un punct de vedere care le-ar accepta şi le-ar considera ca fiind juste. 

Izvor de mângâiere şi speranţă

 

DUMNEZEU nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi, DUMNEZEU nu poate să mintă, DUMNEZEU nu poate fi ispitit şi nici nu ispiteşte vreodată pe nimeni. Atotputernicia Sa include totodată posibilitatea de a-Şi impune în mod deliberat anumite limite până la punctul când, spre exemplu, DUMNEZEU înzestrează creaturile Sale conştiente cu o voinţă liberă, când El permite pătrunderea păcatului în Univers, când El se abţine să intervină spre a mântui pe cineva cu forţa sau când respectă legile pe care El Însuşi le-a stabilit în prealabil în întregul Univers (în Macrocosmos).
Tocmai de aceea, DUMNEZEU acţionează în mod frecvent folosind o mulţime de mijloace „obişnuite”, cum ar fi, spre exemplu, vindecarea pe cale naturală a unei boli, cu toate că ar putea să Îşi demonstreze Atotputernicia – aşa cum o face uneori – dacă El vrea aceasta. Întotdeauna, cel care crede cu tărie în DUMNEZEU este invitat să îşi pună toată încrederea în El în orice situaţie şi să se bazeze pe puterea creatoare, ocrotitoare, plină de înţelepciune şi providenţială a lui DUMNEZEU.

Fiinţa umană găseşte în Atotputernicia lui DUMNEZEU un izvor de mângâiere şi de speranţă atunci când Îl descoperă pe DUMNEZEU TATĂL. Pentru cel necredincios, pentru cel sceptic, dimpotrivă, un DUMNEZEU atât de puternic constituie întotdeauna o ameninţare şi o sursă de teamă. Până şi demonii tremură, deoarece ei ştiu că în realitate DUMNEZEU are o putere imensă asupra lor.
Dacă DUMNEZEU ar vrea, ar putea face ca într-o fracţiune de secundă toţi aceşti demoni să fie distruşi pentru totdeauna, fără a mai rămâne nimic din ei. DUMNEZEU alege, însă, să îi lase să acţioneze aşa cum ei vor, pentru a-i tenta pe toţi aceia care trebuie confruntaţi cu astfel de încercări, pentru a fi supuşi la un anumit examen care va decide în final dacă ei pot să treacă de anumite etape, evidenţiindu-şi în felul acesta transformarea lăuntrică.

Descoperim în noi realitatea Sa enigmatică

 

Atunci când Atotputernicia lui DUMNEZEU este invocată în fiinţa noastră cu umilinţă şi cu credinţă deplină, devine cu putinţă să descoperim că aceasta este o realitate ce ni se dezvăluie în mod gradat, direct proporţional cu eforturile pe care le vom face atunci când vom realiza cu umilinţă şi cu credinţă deplină această Metodă Supremă şi Eficientă.

Prin intermediul gramului de practică, vom avea totodată posibilitatea să ne convingem, datorită unor trăiri indescriptibile, că Atotputernicia lui DUMNEZEU există şi, atunci când este invocată, se manifestă în fiinţa noastră, unde generează transformări profunde şi totodată ea poate fi direcţionată în vederea ţelului pe care îl urmărim prin realizarea la unison a Metodei Supreme şi Eficiente.
Aşa cum veţi avea ocazia să observaţi, în prima etapă, pe măsură ce veţi realiza această Metodă Supremă şi Eficientă, veţi descoperi că Atotputernicia lui DUMNEZEU TATĂL, ce va fi invocată în Universul vostru lăuntric, se va manifesta la început ca un complex simultan de energii sublime, dumnezeieşti, care vă vor permite să descoperiţi, prin intermediul anumitor trăiri şi efecte uluitoare, realitatea enigmatică a Atotputerniciei lui DUMNEZEU TATĂL. 

 Autor: profesor yoga Gregorian Bivolaru

Material preluat de pe site-ul http://www.yogaesoteric.net

Atotputernicia Dumnezeiască

„Numărul misterelor este mult mai mare decât neînsemnatele firimituri de cunoaştere pe care ştiinţa actuală le-a acumulat despre Univers şi despre întreaga Creaţie.”





Atotputernicia este un atribut al lui Dumnezeu, prin intermediul căruia El se face cunoscut oamenilor. De pildă, tradiţia biblică se bazează pe amintirea Atotputerniciei lui Dumnezeu. Pretutindeni unde El se manifestă, poate să-i salveze şi să-i protejeze pe aleşii Săi şi face pentru ei tot ceea ce El vrea.
Pentru fiinţa umană limitată, superficială şi ignorantă este dificil să intuiască sau să conceapă că, tocmai datorită faptului de a fi fost creat, încă de la începuturi, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, fiecare om poate să invoce şi să ceară manifestarea prin fiinţa sa a Atotputerniciei lui Dumnezeu Tatăl. Acesta este totodată un atribut esenţial al lui Dumnezeu, ce face cu putinţă pentru noi să Îl cunoaştem. În lumina fundamentalei legi divine „cere şi ţi se va da, caută şi vei găsi, bate şi ţi se va deschide”, este cu putinţă pentru fiecare dintre noi să invocăm cu umilinţă şi totodată cu o credinţă deplină realitatea tainică a Atotputerniciei lui Dumnezeu, iar aşa devine posibil să realizăm, prin intermediul ajutorului tainic ce ne vine de la Dumnezeu Tatăl, tot ceea ce este bun, frumos, adevărat şi plăcut Lui.


 
În veşnicie binevoitoare şi plină de iubire

Când cerem cu umilinţă şi cu o credinţă deplină, invocând totodată manifestarea în fiinţa noastră a Atotputerniciei dumnezeieşti (datorită făgăduinţei şi legământului divin fundamental că atunci când cerem, ni se va da), devine implicit cu putinţă ca prin fiinţa noastră, ce se transformă atunci într-un tainic canal divin, să se manifeste Atotputernicia dumnezeiască, prin intermediul căreia poate fi înfăptuit binele pe care i-L cerem lui Dumnezeu, aspirând la unison ca prin fiinţa noastră să se realizeze doar Voia Sa atotputernică, ce este o tainică energie.
În felul acesta devine posibil să invocăm în noi, cu umilinţă şi cu o credinţă deplină, atât manifestarea tainică a Atotputerniciei divine, cât şi energia enigmatică a Graţiei lui Dumnezeu şi energia misterioasă a Voinţei Sale omnipotente.
Ştiind asta, nu trebuie să ezităm, atunci când realizăm Metoda Supremă şi Eficientă, să cerem cu umilinţă şi cu o credinţă deplină ca realitatea tainică a Atotputerniciei dumnezeieşti să fie invocată şi apoi direcţionată, în strânsă legătură cu aspiraţia noastră sinceră de a proteja planeta Pământ şi întreaga umanitate de catastrofa care ar putea să apară în viitorul apropiat, datorită acumulării păcatelor şi a fărădelegilor care ne expun să merităm pedeapsa dumnezeiască.
Asta ne aşteaptă în viitorul apropiat, dacă prin eforturile noastre adecvate şi susţinute nu vom reuşi să ispăşim pedeapsa divină pe care o merităm datorită fărădelegilor şi păcatelor ce s-au acumulat cu timpul în sfera acestei planete.
Este important să ne dăm seama că doar Dumnezeu Tatăl manifestă în permanenţă, în veşnicie, o Atotputernicie deplină şi fără egal. Dat fiind faptul că noi, oamenii, am fost creaţi după chipul şi asemănarea Sa, devine însă cu putinţă să invocăm în fiinţa noastră realitatea acestei Atoputernicii, spre a reuşi, cu ajutorul ce ne vine de la Dumnezeu Tatăl şi prin intermediul Atotputerniciei Sale, să ispăşim prin eforturi adecvate pedeapsa dumnezeiască binemeritată care ne aşteaptă în viitorul apropiat, datorită fărădelegilor şi păcatelor acumulate de omenire.
Dacă avem o credinţă puternică şi deplină în Dumnezeu, devine cu putinţă să invocăm cu umilinţă Atotputernicia dumnezeiască şi, în felul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu să reuşim să ispăşim într-un mod spiritual pedeapsa dumnezeiască pe care o merităm datorită fărădelegilor şi păcatelor care s-au acumulat în sfera acestei planete în decursul timpului.
Prin intermediul Atotputerniciei dumnezeieşti a fost manifestată întreaga Creaţie şi prin intermediul aceleiaşi Atotputernicii este posibilă alegerea şi chiar victoria noastră. Această Atotputernicie universală şi fără egal a lui Dumnezeu este liberă. Datorită Atotputernciei Sale, Dumnezeu face tot ceea ce El vrea. Totuşi, este esenţial să reţinem că această Atotputernicie a lui Dumnezeu este în veşnicie binevoitoare şi plină de iubire.



 

Domnia Sa este supremă, totală şi fără egal

Prin Atotputernicia Sa, Dumnezeu acţionează atât în cadrul temporal al istoriei, cât şi în veşnicie; Lui îi este în permanenţă cu putinţă să domine astrele şi toate forţele văzute şi nevăzute ale întregului Univers. Forţa dumnezeiască se prezintă ca o putere divină liberă ce domină în permanenţă totul şi susţine totodată întregul Univers.
Nenumărate texte ale înţelepciunii, dar şi anumite texte religioase proclamă stăpânirea şi domnia absolută a lui Dumnezeu asupra a tot ceea ce există, asupra a tot ceea ce este vizibil şi invizibil. Iată un fragment dintr-un astfel de text: „Doamne Dumnezeule, Tu care eşti împăratul atotputernic al acestui Univers, totul se află în puterea Ta şi nu există nimeni care să Te înfrunte... Tu eşti cel care ai făcut cerul, Soarele, planetele şi Pământul.”
 Această Atoputernicie dumnezeiască este salvatoare, prin ea Dumnezeu creează totul, menţine totul şi distruge, dacă El vrea, totul. Nimic nu-i scapă vreodată. Pentru Dumnezeu nimic nu este imposibil, datorită Atotputerniciei Sale. Unul dintre numele lui Dumnezeu este chiar Atotputernicul. Dată fiind Atotputernicia Sa, Dumnezeu este unic, El este Tatăl tuturor popoarelor, al Universului şi al întregii lumi. Domnia Sa asupra întregului Univers este supremă, totală şi fără egal.
Prin intermediul Atotputerniciei lui Dumnezeu, tot ceea ce există ca posibilitate devine realizabil. Lumea şi întregul Univers sunt rodul Atotputerniciei lui Dumnezeu. Graţie Atotputerniciei Sale veşnice şi fără egal, Dumnezeu susţine în permanenţă totul. Totodată, Dumnezeu îmbrăţişează toate câte sunt, fără încetare. Lui nu Îi scapă nimic, nimic nu se află în afara Sa. El îmbrăţişează totul chiar şi atunci când fiinţele conştiente nu sunt capabile să Îl simtă, să Îl descopere şi să Îl îmbrăţişeze cu iubire.

 

Existenţa Sa dincolo de îndoială sau iluzie

Datorită Atoputerniciei Sale, Dumnezeu susţine toate care sunt în Fiinţa Sa, ce îmbrăţişează fără încetare totul. Atunci când suntem pregătiţi să ne deschidem pe deplin, aşa cum se cuvine către El, Dumnezeu ni se revelează şi ne face să-I descoperim Atotputernicia, Omniscienţa şi Omnipotenţa. Dincolo de aparenţe, dincolo de convingerile sărmanelor fiinţe umane ignorante şi superficiale, sunt o mulţime de dovezi că Dumnezeu există. Nimeni nu a reuşit şi nici nu va reuşi vreodată să dovedească, oricâte teorii ar inventa, că Dumnezeu nu există.
La întrebarea neghioabă pe care şi-o pun cei smintiţi şi proşti: „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?!” există un răspuns evident şi copleşitor, care ni se revelează într-un mod intuitiv doar atunci când descoperim realitatea atotcuprinzătoare, infinită, veşnică, omniscientă, omnipotentă şi omniprezentă a lui Dumnezeu Tatăl.
În felul acesta avem în permanenţă acces la zeci de mii de dovezi simultane că Dumnezeu există, că El este atotputernic, că El este iubire şi astfel dispare pentru totdeauna întrebarea neghioabă: „Cine L-a făcut pe Dumnezeu?!”, deoarece descoperirea realităţii Sale grandioase şi copleşitoare elimină implicit o asemenea interogaţie neghioabă, prin însăşi revelarea existenţei lui Dumnezeu, existenţă care se situează dincolo de orice îndoială sau iluzie.


 

 El se dezvăluie când merităm

Metoda Supremă şi Eficientă va contribui din plin, prin intermediul gramului de practică, la revelarea într-un mod indescriptibil, dar totuşi profund şi copleşitor a realităţii enigmatice a lui Dumnezeu Tatăl, care este veşnic. Pentru aceasta, trebuie să îndrăznim să realizăm aşa cum ni se cere această metodă simplă, care ne va ajuta totodată să descoperim că Atotputernicia lui Dumnezeu există, că poate fi invocată şi devine cu putinţă să se manifeste, mai ales în acele clipe în care fiinţa noastră devine un tainic canal divin.
Dincolo de toate acestea, mărturisim cu umilinţă că noi simţim prezenţa şi realitatea misterioasă a lui Dumnezeu Tatăl şi aducem o sinceră mărturie că ea există şi este accesibilă pentru toţi aceia care vor îndrăzni să realizeze Metoda Supremă şi Eficientă. Pentru aceasta este însă necesar să daţi dovadă de răbdare şi să fiţi atenţi, pentru că aşa cum se spune, „căile lui Dumnezeu sunt, multe dintre ele, nepătrunse, iar altele sunt pline de taine”.
De aceea, vă sugerăm să realizaţi la început cu perseverenţă, cu credinţă deplină şi cu umilinţă Metoda Supremă şi Eficientă şi nu veţi întârzia, după un anumit interval de timp, să descoperiţi că Dumnezeu vi se dezvăluie în mod gradat prin intermediul Atotputerniciei Sale.
Nu vă aşteptaţi însă ca toate acestea să se petreacă atunci când vreţi voi, căci toate acestea se vor petrece atunci când veţi fi cu adevărat pregătiţi, căci numai atunci Dumnezeu vi se va dezvălui, de îndată ce veţi merita ca El să vi se reveleze, făcându-Şi cunoscută prezenţa Sa misterioasă, atât în fiinţa voastră, cât şi în jurul vostru.



Autor:  profesor yoga Gregorian Bivolaru
Material preluat de pe site-ul http://www.yogaesoteric.net

Remediu homeopatic pentru .. mintea noastră!

   Poate că există în viaţa ta acum o situaţie sau o relaţie care te agasează, te stresează, te înnebuneşte, îţi creează frică sau nemulţumire, enervare sau îndoială continuă. Poate că ceva merge cu dificultate, poate că ţi se pare că ceva este fără ieşire sau că altceva nu poate fi niciodată schimbat.
Oricare ar fi situaţia ta, efectul constant este acesta: "te necăjeşte, te stoarce de energie, te pune la colţul vieţii şi te face să dormi cu un singur ochi închis”...
Dacă ţi se întîmplă ceva de genul acesta, începe prin a vedea exact în omul sau situaţia dificilă pastila cea mai puternică pentru vindecarea ta. Ea îţi cere să schimbi exact ceea ce simţi în acel moment. Ceea ce gîndeşti şi ceea ce crezi că te înspăimîntă.
Pastila pe care ne-o furnizează experienţa de viaţă este ca şi un remediu homeopatic; o doză mică de supărare care izvorăşte dintr-o situaţie de viaţă trezeşte în noi un program amplu de supărare. Momentul în care facem din ţînţar armăsar este şi momentul simbolic al înghiţirii pastilei vindecătoare.

Esenţa pastilei numită situaţie dificilă de viaţă constă în momentul în care devenim conştienţi de faptul că ne descrie cauza bolii. Cauza situaţiei pe care o trăim. Puterea de vindecare se află la îndemîna noastră şi constă în schimbarea conştientă a gîndurilor prin care definim situaţia noastră.
Dacă suntem certaţi cu o fiinţă apropiată, iubită, vom fi tentaţi să gîndim cît este ea de vinovată pentru nefericirea pe care o simţim în acel moment. Ne amintim din istoria antică a experienţei despre cum a spart farfuria la nuntă şi despre cum ne-a spus nu ştiu ce cuvînt în public. Mintea ne înghionteşte să-i creăm celuilalt o imagine prin care ne arată că.. avem dreptate. Celălalt este vinovat. Sau noi suntem vinovaţi...
Ceea ce gîndim în timpul derulării situaţiei dificile de viaţă trebuie să fie în atenţia noastră, dar nu pentru a găsi argumente care să ne confirme dreptatea, cît pentru a ne modifica modul de a vedea persoana, situaţia sau pe noi înşine. Căci gîndurile şi sentimentele negative care evoluează în interiorul nostru în timpul oricărui eveniment de viaţă descriu precis gîndurile şi sentimentele care au creat evenimentul.

Dacă - de exemplu – ne plîngem continuu în sinea noastră că nu avem bani, iar situaţia noastră materială este aceasta cu adevărat – pastila se ascunde chiar în boala însăşi, ca şi cauza bolii. Plînsul nostru este cauza lipsurilor financiare, iar remediul este acela de a înceta din plîns. A observa ce anume avem, a ne mulţumi cu ce avem, a ne comporta, apoi, ca şi cum am avea.
Vindecarea la acest nivel este un proces, nu o pastiluţă fermecată. Procesul constă în a exersa zi de zi schimbarea noastră la nivel mental, iar rugăciunea “dă-mi, Domane, gînduri curate pentru acest om sau pentru mine însumi” poate face minuni.
Schimbarea afirmaţiilor mentale, în primul rînd prin apelul la rugăciune (iar în situaţiile foarte dificile acest apel este esenţial) ajută, pansează şi modifică starea noastră interioară, dar şi pe aceea exterioară.
Poate nu se întîmplă imediat, dar nici pastilele nu iau durerea imediat. Munca noastră cu propria minte devine însă, o pastilă homeopatică viguroasă şi vindecătoare, cu acţiune mai lentă, dar puternică şi fără efecte adverse sau secundare.
În mintea noastră şi în trăirile interioare pozitive se află marele secret al vindecării pe toate dimensiunile omeneşti; fizic, mental, emoţional, dar şi în viaţa de zi cu zi.



Autor: Maria Timuc

Copacul din fereastră...

   

Acum 4 ore mi-au lăsat fereastra goală de suflet...
Au tăiat copacul care înflorea în fiecare vară, copacul meu... şi tristeţea sfîşietoare după ce a fost şi niciodată nu va mai fi, dupa florile mici, albe, ca de iasomie, ce nu vor mai înflori niciodată, îmi seacă sufletul...

Nu ştiu daca noi, oamenii putem fi prieteni / iubiţi cu înţelegerea şi acceptarea deplină a celuilalt.
Din experienţa mea de o viaţă, aş zice că nu putem.
Avem aşteptări de la prieteni, precum şi ei aşteaptă ceva de la noi.
Suntem dezamăgiţi şi dezamăgim la rîndul nostru.
Posesivi, din instinct, vrem să fim unici, noi în viaţa lor, precum vor şi ei să fie unici în viaţa noastră.

Copacul nu aştepta nimic de la mine. Eu nu aşteptam nimic de la el.
Tăceam împreună.
Deschideam fereastra în dimineţile de vară şi soarele venea filtrat prin frunzele lui.
Îmi dăruia blînd o altfel de lumină, o dimineaţă cum numai el ştia să-mi dăruiască.
Eu îmi beam cafeaua şi fumam liniştită, apărată de crengile lui în faţa invazei solare.
Ploua uneori şi ploaia era colorată în verde, privită printre frunzele lui înrourate.
Era iarnă şi el era gol, cenuşiu, trist. Ca şi mine iarna...
Nu mi-a cerut niciodată să nu mă uit la alţi copaci.
Nu i-am pretins niciodată să filtreze soarele doar pentru mine.

De aceea relaţia noastră a fost perfectă. Pentru că nu ceream nimic unul de la altul.
Ne bucuram doar, pur şi simplu, în tăcere.
Fiecare închis în bucuria lui şi fiecare bucurîndu-se de prezenţa tăcută a celuilalt.

De am putea învăţa, noi, oamenii, cum să ne bucurăm de celălalt, fără să-i cerem nimic.
Să fim bucuroşi doar fiindcă există. Atît.

De-aş putea învăţa asta măcar acum...




 Publicat de Luminita Sorega / luminita2007.blogspot

Povestea stâncii

de Arsenie Boca



              Un om dormea în coliba lui, când dintr-o dată, intr-o noapte, camera s-a umplut de Lumină și I-a apărut Dumnezeu.
Domnul i-a cerut să facă o muncă pentru el și i-a arătat o stâncă mare din fața colibei. I-a explicat că va trebui să împingă piatra zilnic, cu toate puterile sale, ceea ce omul a și făcut. Mulți ani a muncit din greu, de la rasăritul la apusul soarelui, împingea din toate puterile, cu umerii proptiți pe suprafața masivă și rece a stâncii de neclinitit.
În fiecare noapte bărbatul se întorcea trist și istovit în coliba lui, simțind că întreaga zi a irosit-o degeaba.

     Tocmai când bărbatul era mai descurajat, “adversarul” (Satana) a decis să-și facă apariția în gândurile plicitisite ale acestuia :
- De atâta timp împingi piatra și ea nici nu s-a clintit.
Așa încât omul a rămas cu impresia că sarcina lui este imposibil de realizat și că toată munca lui va fi un eșec. Aceste idei l-au deprimat si descurajat pe barbat.
“Adversarul” i-a spus:
- De ce te distrugi singur pentru asta? Petrece-ți timpul făcând doar un efort minim și te vei simți mai bine.

     Bărbatul ostenit tocmai așa își propusese să facă, dar înainte de asta a decis să se roage și să-și spună păsul lui Domnului.
- Doamne, a spus, am muncit mult și greu pentru Tine, adunându-mi toate puterile să fac ce mi-ai cerut. Acuma, după atâta timp, nu am reușit să mișc piatra nici cu jumătate de milimetru. Cu ce am greșit? De ce am eșuat?
Domnul i-a răspuns înțelegător:
- Prietene, când ți-am cerut să-mi slujești și tu ai acceptat, ți-am spus că sarcina ta era să împingi cu toate puterile în stâncă, ceea ce ai și făcut. Niciodată nu am spus că aștept ca tu să o miști. Sarcina ta era doar să împingi. Și acum vii la Mine obosit spunând că ai eșuat. Dar chiar asta e realitatea ?

     Privește la tine… Brațele îți sunt puternice și musculoase, spatele e vânjos și bronzat, mâinile îți sunt bătătorite de atâta apăsare, picioarele ți-au devenit solide și puternice. Te-ai dezvoltat mult și capacitățile tale sunt peste ce te-ai fi putut aștepta să ai.
Adevărat, nu ai mișcat stânca. Dar vocația ta a fost să mă asculți și să împingi, ca să-ți pui la încercare credința și încrederea în înțelepciunea Mea. Ceea ce ai și făcut. Acum Eu, prietene, voi muta stânca.

     Câteodată, când auzim cuvântul lui Dumnezeu, avem tendința să ne folosim gândirea pentru a descifra ce vrea El, când, de obicei, El nu ne cere decât simplă ascultare și încredere în El. Cu toate că noi credem că prin credință mutăm munții, de fapt tot Dumnezeu este cel care îi mută din loc.
“Dumnezeu nu ne cere minuni. Acelea le face El.”



Material primit pe mail.

Cat de greu e un pahar cu apa?

Intr-una din zile, profesorul a venit la facultate, tinand mana in sus, cu un pahar plin cu apa.
- Cat cantareste acest pahar?, a intrebat profesorul.
- 150 gr, 300 gr, au raspuns studentii
- Nu pot afla exact ce greutate are daca nu il cantaresc, a raspuns profesorul. Dar ce se va intampla daca tin paharul in mana timp de 5 minute?
- Nimic! au raspuns studentii
- Ce se va intampla daca tin paharul in mana timp de o ora?
- O sa simtiti furnicaturi in mana dreapta! au raspuns studentii
- Foarte bine! Si ce o sa se intample daca il tin asa o zi intreaga?

Unul dintre studenti a intervenit - O sa va amorteasca bratul! O sa va tremure tot corpul! Probabil o sa paralizati si vom fi nevoiti sa chemam ambulanta!, toti colegii au ras.
- Foarte bine! Dar pe tot parcursul acestei zile, greutatea paharului se va schimba?
- Nu! au raspuns studentii
- Atunci de ce bratul meu va avea de suferit?
In clasa s-a lasat liniste…
- Ce ar trebui sa fac pentru a scapa de durere?
- Puneti paharul acela jos! A strigat unul dintre studenti

Problemele pe care le intalnim in viata respecta acelasi principiu.
Tineti-le cu voi cateva minute si vi se vor parea minore!
Pastrati-le cateva ore si va vor macina! Dupa cateva zile, va vor paraliza si nu veti mai fi in stare sa faceti nimic!

Asa ca LASA PAHARUL JOS chiar in clipa asta, si dupa un timp vei putea privi aceste “probleme” ca pe oportunitati.

UNDE ESTE ATENTIA, ACOLO SE INDREAPTA SI ENERGIA!

Cei care ştiu cum să păstreze iubirea !

     Se poartă dramele legate de relaţii, se poartă despărţirile cu spectacol, se poartă reîmpăcările cu bucurie, se poartă scandalurile personale expuse pe sticlă, în văzul cunoscuţilor şi ale necunoscuţilor. Relaţiile frumoase şi armonioase stau în umbră, departe de ochii curioşilor. Îi cunoaşteţi pe acei oameni care ştiu că toate aceste căutări şi răsturnări de situaţii pot fi incitante şi atrăgătoare, însă nu vor trece proba timpului? Ştiţi însă acele relaţii în care el rămâne cu ea şi ea rămâne cu el şi amândoi împreună trec prin bune şi prin rele până la adânci bătrâneţi, iubindu-se şi depunând eforturi să nu-şi piardă iubirea!?... Ştiţi acele cupluri care reuşesc să treacă o probă ce pare de netrecut în ziua de astăzi… proba timpului? Oricine poate întâlni iubirea. Mai devreme sau mai târziu, macar o dată în viaţă, fiecare dintre noi dă nas în nas cu iubirea. Puţini sunt însă cei care ştiu să păstreze iubirea ani la rând, o viaţă întreagă…

Am găsit pe blogul psihologului Randi Gunther un articol interesant: "Who Are The "Keepers?" - The Behaviors of Long-Term Successful Relationship Partners". Bazându-se pe propria experienţă, pe observaţiile clinice extrase din studiile sale de caz, psihologul a observat că cei care reuşesc să creeze relaţii frumoase, stabile şi pe termen îndelungat au anumite trăsături în comun. Psihologul numeşte această categorie de oameni „păstrătorii iubirii” şi ne îndeamnă să învăţăm de la ei arta relaţiilor pentru vreme îndelungată. Totodată, specialistul în relaţii ne face cunoscute cele 15 trăsături ale acestor “gardieni ai iubirii”, parteneri de succes în relaţiile pe termen lung. Unele dintre ele le avem şi noi, altele le putem observa la partener sau la cei din jurul nostru, pe altele am putea încerca să ni le dezvoltam mai mult. Am extras din articolul psihologului anumite idei legate de trăsăturile şi comportamentul celor care ştiu să păstreze iubirea. Articolul în detaliu, precum şi exemple concrete care ilustrează trăsăturile păstrătorilor iubirii, îl puteţi găsi pe blogul lui Randi Gunther sau în revista Psychology Today. Randi Gunther este profesor doctor în psihologie clinică şi consilier în probleme matrimoniale. Având o experienţă de 40 de ani în domeniul psihologiei, Randi Gunther este cunoscută şi apreciată în Carolina de Sud pentru workshopurile şi prelegerile sale pe tema relaţiilor.



1. Cei care păstrează dragostea ştiu că sunt răspunzători pentru faptele lor...

Păstrătorii iubirii nu ezită şi nu se tem să îşi asume răspunderea pentru deciziile lor. Păstrătorii iubirii ştiu că fiecare hotărâre pe care o iau declanşează un comportament şi îşi iau asupra lor responsabilitatea propriilor acţiuni. Au tărie de caracter, însă în acelaşi timp sunt flexibili. Doresc să se schimbe în mai bine, îşi admit greşelile şi caută în permanenţă să îşi îmbunătăţească relaţia.

2. Cei care păstrează dragostea îşi menţin ritmul personal chiar şi în condiţii de stres...

Păstrătorii iubirii îşi cunosc propriul ritm şi îl respectă şi pe cel al celor din jurul lor. Ei înţeleg că există diferenţe în ritmul de funcţionare personal dintre doi oameni. Sunt de aceea rezonabili în flexibilitatea lor şi au disponibilitatea de a-şi reduce sau urgenta propriul ritm pentru a ajunge la acelaşi nivel cu partenerul.


3. Cei care păstrează dragostea nu sunt nişte spectatori obişnuiţi. Ei găsesc o modalitate de a rămâne interesanţi sau de a se retrage într-un mod graţios...

Păstrătorii iubirii ştiu că unul dintre cei mai periculoşi duşmani ai relaţiei lor este plictiseala. Ei ştiu că plictiseala poate distruge tot ce a fost frumos şi interesant într-o relaţie. Ştiu totodată că plictiseala este imprevizibilă şi uneori inevitabilă. De aceea, îşi dau interesul pentru a face dintr-o situaţie neinteresantă una interesantă şi semnificativă. Cum? Nu solicitându-ţi ţie resursele, ci făcând apel la propriile resurse.


4. Cei care păstrează dragostea văd umorul ca pe o parte sacră a relaţiei...

Râsul vindecă, însănătoşeşte. Te scapă de cele mai negre gânduri, de cele mai adânci frici şi dureri şi te lecuieşte de singurătate. Păstrătorii iubirii ştiu cât de important este să găseşti umorul în viaţa şi să mergi cu fruntea sus mai departe, depăşind dezamăgirile şi tristeţile. Păstrătorii iubirii te fac să râzi când este cazul. Îţi arată partea plină şi luminoasă a paharului. Păstrătorii iubirii luminează situaţiile care au nevoie să fie luminate, însă nu şi pe cele grave, care merită solemnitate şi tăcere. Păstrătorii iubirii “pot procesa atât durerea, cât şi iubirea", spune Randi Gunther, dar preferă să vadă faţa însorită a vieţii.


5. Cei care păstrează dragostea ştiu cum să rămană echilibraţi...

Păstrătorii iubirii au stăpânire de sine şi reuşesc să nu îşi piardă controlul chiar dacă sunt provocaţi. Păstrătorii iubirii cad şi ei uneori, însă au tărie interioară. Ea îi sprijină la fiecare clătinare a lor. Păstrătorii iubirii acceptă cu graţie complimentele dar şi criticile. Când partenerii lor sunt instabili, păstrătorii iubirii nu reacţionează la rândul lor prin exagerare sau instabilitate. Ei rămân lucizi chiar şi în conditii de stres şi provocare.


6. Cei care păstrează dragostea nu lasă vina să le influenţeze deciziile...

Păstrătorii iubirii ştiu că vina este o armă mortală într-o relaţie de iubire, însă nu fac apel la ea. Nu vor să manipuleze folosindu-se de tactici de învinovăţire ale partenerului. Păstrătorii iubirii îşi asumă greşelile. Ei încearcă să le repare în loc să exagereze autoînvinovăţindu-se. Pentru că nu învinovăţesc, păstrătorii iubirii nu acceptă să fie controlaţi prin sentimentul vinei. “Le pasă dacă îi fac pe ceilalţi fericiţi, însă nu acţionează din cauza fricii de a-şi pierde partenerul”, spune Gunther.


7. Cei care păstrează dragostea stocheaza “momentele bune” ale relaţiei...

Păstrătorii iubirii ştiu că nu pot face faţă vremurilor dificile într-o relaţie decât retrăgându-se în vremurile grozave ale acelei relaţii. Este metoda lor de a supravietui. În timpuri uşoare şi frumoase, păstrătorii iubirii îşi fac stocul de “amintiri bune” din relaţia lor. Depun aici momentele deosebite care au avut loc pe parcusul relaţiei lor şi le actualizează periodic. În situaţiile dificile ale relaţiei lor, în momentele tragice ale vieţii se întorc la aceste amintiri superbe pentru a supravieţui. Păstrătorii iubirii “nu sunt lipsiţi de respect faţă de durere sau tragedie, însă balansează momentele dificile cu amintiri vesele”, spune psihologul.


8. Cei care păstrează dragostea sunt autentici...

Păstrătorii iubirii sunt sinceri şi sunt percepuţi de ceilalţi ca fiind sinceri. Păstrătorii iubirii îşi doresc ca partenerul lor să îi aprecieze pentru această calitate, apreciind-o la rândul lor în ceilalţi. Păstrătorii iubirii nu joacă niciodată la dublu, ci acţionează întotdeauna cu cărţile pe masă. Nu mint şi nici nu se ruşinează de ceea ce sunt, afişând transparenţă în tot ceea ce gândesc, fac şi spun. Nu cad de acord cu o persoană dacă nu sunt de acord cu persoana respectivă. Ţin la adevăr, însă nu arată cu degetul greşelile celorlalţi.


9. Cei care păstrează dragostea inteleg şi îşi accepta valoarea pe piata...

Păstrătorii iubirii sunt realişti faţă de ceilalţi în ceea ce priveşte propria valoare. Valorile lor sunt bine definite. Le cunosc foarte bine şi nu încearcă să fie ceea ce nu sunt pentru a impresiona sau a câştiga graţia şi acceptarea cuiva. Înainte de a-i respecta pe ceilalţi, îşi doresc să se respecte pe sine. Dacă participă la competiţii, ştiu să învingă şi ştiu şi să piardă. În acest caz, “nu se vaită şi nici nu se simt respinşi. Sunt mai degrabă interesaţi de ceea ce ar fi putut să faca mai bine.”, subliniază Randi Gunther pe blogul său.


10. Cei care păstrează dragostea caută valoarea şi în ceilalţi oameni...

Păstrătorii iubirii vor să fie înconjuraţi de oameni cu trăsături pozitive adevărate, iar atunci când le găsesc în ceilalţi, le împărtăşesc acest lucru. Păstrătorii iubirii ştiu că, în afară de iubirea şi legăturile care se stabilesc între oameni, nimic nu este sigur. Caută de aceea să îşi îmbunătăţească relaţiile în mod continuu şi nu ezită să facă aprecieri dacă persoanele în cauză le merită. Un păstrător al iubirii îşi va aminti un lucru important pe care i l-ai spus, afirmă Randi Gunther… Devine important şi pentru el şi atunci când va avea şansa, va lucra în acest sens.


11. Cei care păstrează dragostea evită pierderile inutile de energie...

Păstrătorii iubirii ştiu că epuizările de energie pot avea loc oricând şi că în viaţă sunt situaţii care te “seacă” efectiv de forţe. Teama, dezamăgirea, negativismul, ataşamentul greşit, panica, jignirile… toate acestea trebuie evitate deoarece ne consumă resursele interne, atât de preţioase de altfel. Păstrătorii iubirii încearcă pe cât posibil să le evite, urmărind în schimb să soluţioneze problemele care generează astfel de sentimente. Păstrătorii iubirii “îi inspiră pe oameni să se concentreze asupra posibilului. Ei nu te dispreţuiesc dacă te îneci în dezamagire disfuncţională. Te vor ajuta în schimb să laşi deoparte epuizările de resurse şi să te concentrezi asupra a ceea ce îţi place la tine.”, este de părere psihologul.


12. Cei care păstrează dragostea ştiu cum să se calmeze...

“Ca oricine altcineva, păstrătorii iubirii se supără, pot fi răniti, se pot simţi frustraţi, însă atunci când vremurile dificile vin, prima lor reacţie este aceea de a se autocalma şi de a se relaxa. Ştiu că dacă se agită, vor comite greşeli”, se arată pe blogul psihologului. Atunci când situaţiile cer să fie calmi, păstrătorii iubirii apelează la resursele lor interioare, recurgând totodată la ceea ce contează cu adevarat pentru ei. Puşi faţă în faţă cu provocări, se poate întâmpla ca şi păstrătorii iubirii să îşi piardă la rândul lor calmul. Reuşesc însă în scurt timp să îşi recapete controlul şi să îndrepte situaţia.


13. Cei care păstrează dragostea caută transformarea continuă...

Nu este deloc usor să îndrăgeşti schimbarea. Rutina poate fi atât de confortabilă... Nu puţini sunt cei care preferă siguranţa şi predictibilitatea. Păstrătorii iubirii ştiu însă că trebuie să fie deschişi în faţa schimbării şi a transformării şi încearcă să le îmbine cu predictibilitatea. Păstrătorii iubirii ştiu că trebuie să înveţe din trecut şi să îşi construiască planuri de viitor. Învaţă din greşeli şi merg mai departe, căutând să se îmbunătăţească şi să-şi îmbunătăţească şi relaţiile cu ceilalţi.


14. Cei care păstreaza dragostea au grijă de ei înşişi...

Păstrătorii iubirii ştiu că nu trebuie să-şi împovăreze partenerul cu o sarcină în plus, aceea de a le purta de grijă. Nu pun asupra partenerului această presiune. De aceea, păstrătorii iubirii fac PERSONAL tot ce pot pentru a-şi menţine sănătatea mentală, fizică şi spirituală. “Ies cu oameni care îi regenerează, îşi ţin minţile active şi sunt profund îndrăgostiţi de valorile spirituale care îi susţin în timpurile dificile. (…) Sunt acei parteneri cărora nu trebuie să le aminteşti niciodată să aiba grijă de ei.” Nu sunt atât de egoişti încât să îţi ceară ţie acest lucru sau să îl aştepte de la tine.


15. Cei care păstrează dragostea preţuiesc momentul prezent...

Păstrătorii iubirii ştiu că este bine să înveţi din trecut şi să îţi proiectezi în viitor, dar că şi mai bine este să trăieşti în prezent. Păstrătorii iubirii lasă în urmă ceea ce trebuie lăsat şi învaţă să preţuiască şi să se bucure cât mai mult de momentele prezente. Atunci când sunt cu partenerul lor, încearcă să fie prezenţi acolo lângă el, pentru el, cu el. Cu totul.





Material primit pe mail. Autor necunoscut.
Destinatarul in schimb, se stie foarte bine!

 

Ilie Cioara – povestea iluminarii

     

    Pentru că mulţi dintre noi, - recunosc faptul că mă număr şi eu printre aceştia, - căutăm înţelegea unor anumite trăiri ale oamenilor, căutăm să înţelegem ce înseamnă iluminarea, ce înseamnă deschiderea spirituală şi nu numai să o înţelegem dar să o trăim şi noi la rândul nostru, să experimentăm viaţa dintr-un alt cadru al conştiinţei noastre. Pentru evidenţierea acestor particularităţi nu există o “metodă” mai puternică decât experienţa persoanală. Cum nu am trecut printr-o asemenea experienţă înălţătoare, am găsit exemplul lui Ilie Cioară cel puţin interesant şi foarte descriptiv. Aşa că vă relatez, pe scurt, mai jos, experienţa iluminării sale:

 

   "  Aveam 55 de ani. Într-o dimineaţă, trezindu-mă din somn, am observat, la nivel psihologic, că funcţionam diferit faţă de noaptea trecută. Mintea îşi pierduse tumultul normal. Într-o stare de beatitudine pe care nu o mai simţisem înainte, eram în perfectă comuniune cu toată structura mea somatică.

Surpriza mea a fost atât de mare încât m-a împiedicat să înţeleg misteriosul fenomen pentru că nu am reuşit să-l traduc în cuvinte. Am citit desigur, multe descrieri ale Iluminării, Eliberării, dar este o diferenţă colosală între simpla cunoaştere intelectuală şi experimentarea directă a fenomenului.

Doar după câteva ore am înţeles ce se întâmplase cu mine, fără a urmări acest “ceva” ca ideal pentru a-l atinge. Eram, ca să folosesc o comparaţie, în situaţia unui om orb de la naştere care tocmai şi-a recăpătat vederea printr-o operaţie. Totul în jurul meu era nou. Aveam o perspectivă globală asupra lucrurilor. O minte tăcută permite simţurilor să perceapă lucrurile aşa cum sunt.

Mintea în totalitatea ei devenise, prin tăcere, o imensă oglindă în care se reflecta lumea exterioară. Şi lumea pe care o percepeam direct cu simţurile mele îşi arată realitatea sa. Prietenii mei, prieteni apropiaţi sau străini erau priviţi nediscriminativ, cu o iubire pe care nu o mai simţisem înainte.

Dacă exista vreo reacţie în minte, dispărea imediat în contact cu scânteia Atenţiei impersonale. O stare de linişte şi bucurie atotcuprinzătoare se întâmplau în jurul meu fără a-mi afecta starea de pace atotcuprinzătoare.

Starea de Sublim, desigur, este greu de descris, dar nu imposibil de experimentat de către cineva care practică cu adevărat conştientizarea. Pentru a o comunica, se foloseşte un limbaj simplu şi direct, care nu e filtrat de către raţiune, pentru că “ego-ul” cu percepţia lui subiectivă nu mai este aici. Ca să o spun altfel: goliciunea psihologică este cea care trăieşte în momentul prezent, exprimă această întâlnire în cuvinte şi cu toate acestea rămâne prezentă şi disponibilă în momentul următor.

Ca rezultat al acestei întâlniri directe cu momentul, întotdeauna nou şi reînnoindu-se constant, am simţit nevoia, alimentată de impulsuri intuitive, de a exprima “Cunoaşterea de Sine” folosind versul. A fost ceva natural. În câteva cuvinte puteam să cuprind şi să comunic esenţa experienţei.

În primul an am scris 300 de poeme. Mai târziu, numărul lor a ajuns la 1000, dintre care 600 au fost însoţite de proză explicativă, ca cele din această carte.

Aş dori să explic câteva efecte care, ca rezultat al faptului că am devenit conştient de propriile procese mentale, ele au dispărut complet fără nicio intervenţie din mintea mea.

După experimentarea acestui fenomen, m-am simţit ca un vas spart, din care următoarele au început să diapară: interesul meu în călătoriile astrale, credinţele mele religioase, egoismul, dorinţele, frica, furia, mândria etc. Conştiinţa mea a rămas deschisă tot timpul, oferindu-mi posibilitatea de a trece din dimensiunea finită în cea Infinită.

Când m-am întâlnit cu acest fenomen extraordinar, datorită perspectivei globale, am înţeles întreaga tragedie umană, cauzată de neînţelegerea vieţii în mişcarea ei neîntreruptă şi a noutăţii fiecărui moment.

Viaţa nu poate fi întâlnită şi înţeleasă până nu suntem într-o stare de libertate totală şi linişte a minţii. Viaţa e mereu nouă, de la un moment la altul şi cere, chiar ne forţează să o întâmpinăm cu o nouă minte, cu un nou creier şi cu noi celule nervoase care nu au mai fost folosite anterior. Este foarte bine cunocut, oamenii de ştiinţă spun că omul, în întreaga sa viaţă nu foloseşte mai multe de 10-15 % din celulele sale nervoase şi potenţialul de memorare. După cum vedeţi, posibilităţile noastre psihologice sunt nelimitate.

După aceste explicaţii, va fi mai uşor de înţeles procesul condiţionării noastre personale, la fel ca şi fenomenul spargerii coajei “ego-ului”.

După cum am mai arătat mai sus, viaţa ne cere să o privim direct, fără un bagaj de memorie.
Cum pierdem bagajul de memorie? Uşor, foarte uşor. Iată cum:

Alăturăm mişcarea minţii cu flacăra Atenţiei totale – cerută de viaţa vieţii în curgerea ei continuă. Fără lumina şi liniştea aduse de Atenţie, nimic nu poate fi înţeles într-un mod real.

În lumina Atenţiei, orice reacţie a minţii (gând, imagine, frică, dorinţă), ce funcţionează haotic, obsesiv şi ne domină, este instant dizolvată. În vidul psihologic ce urmează, apare o nouă minte care se extinde în Infinit, ca stare de Conştiinţă Pură, pură înţelegere dar şi ca acţiune transformatoare.

Această stare de “a fi” este acţiune în sine, dar entitatea care execută acţiunea nu mai există. Omul bătrân, condiţionat de către modelele sale comportamentale, îşi pierde autoritatea pentru că reacţiile haotice, incontrolabile dispar – ele sunt energii care susţin şi alimentează “ego-ul”. Numai în acest fel, printr-o simplă întâlnire cu reacţiile minţii şi ale morţii sale iminente, bariera “ego-ului” este spartă. Printr-o deschidere de moment, fiinţa noastră reală se revelează – care singură ne poate transforma şi vindeca.
Atenţia totală fără niciun scop este Sacrul însuşi în acţiune. Există de fapt, un alt tip de atenţie direcţionată de către voinţă, care se comportă subiectiv limitându-se la un singur obiect. Prin natura sa, acest tip de atenţie se defineşte ca lipsă de atenţie.

În pacea sufletului, în pasivitatea minţii, în vidul sau nemişcarea psihologică – cu toate acestea cine există cu adevărat? Atunci când mintea obişnuită e tăcută poţi observa cum tăcearea preia controlul, o nouă minte apare, care se expandează în Infinit şi se defineşte ca şi Conştiinţă Pură.

În acest fel descoperim că suntem un simplu “a fi”, “aici şi acum”, fără margine – una cu Infinitul. În această simplitate, nu sunt aşteptări sau scopuri, pentru că “ego-ul” a dispărut complet. Acesta este Adevărul Absolut, existent în noi şi peste tot în jurul nostru, arătându-ni-se atunci când deschidem poarta prin tăcerea umilă a minţii.

Asemenea realizări, ale momentelor existenţei, transformă radical fiinţa, ceea ce duce eventual la distrugerea fortăreţei “ego-ului”, ai cărui prizonieri sunteţi atâta timp cât mintea vă domină şi atâta timp cât daţi o importanţă psihologică minţii.

Atunci când această ficţiune dispare, topindu-se în Sublim, experimentăm Inteligenţa creatoare, iubirea, Frumuseţea şi Bucuria, care ne îndreaptă comportamentul prin impulsuri intuitive.”

 

 

     Acestea sunt cuvintele marelui Ilie Cioară, mai mult sau mai puţin, pentru că textul de mai sus este o traducere din engleză ale cuvintelui acestuia pentru că nu am avut acces la o carte în română din care să citez direct. În orice caz, importantă este ideea de bază pe care o transmite, idee pe care o regăsim în toate relatările de acest tip: suntem fiinţe Infinte, cu potenţial Infinit, chiar suntem la esenţă acele lucruri de care începem să ne aducem aminte. Căutaţi să reflectaţi la aceste rânduri şi apoi contemplaţi frumuseţea naturii, unduirea vântului printre frunzele galbene sau sclipirea intermitentă a stelelor cauzată de reflecţia-refracţia luminii în atmosfera pământului, minunăţia zâmbetului unui copil sau un cântec ce vă duce sufletul dincolo de nori. Într-o zi veţi simţi şi voi ce a simţit Ilie Cioară în acea dimineaţă la 55 de ani. Poate chiar mâine…




          Material primit pe mail. Il dedic cu deosebita candoare unei neobosite si vajnice cautatoare a frumusetii sufletesti, Patricia.

Sursa:
http://noulpamant.ro/articole/maestri-spirituali/ilie-cioara-povestea-iluminarii/

Poveste de viata

Pentru toti cei casatoriti si cei care pretind ca nu sunt, sper sa le placa aceasta poveste...
Iti va lua doar cateva minute sa o citesti.
Daca nu esti casatorit(a), dar ai prieteni care sunt, impartaseste-o cu ei, poate le va fi de folos, inca.



CASATORIA

      Cand am ajuns acasa in noaptea aceea, in timp ce sotia mea servea cina, i-am luat mana si i-am spus: am ceva sa-ti spun. Se aseza doar sa manance in liniste.
Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodata nu am putut nici sa-mi deschid gura. Dar trebuia sa-i spun ceea ce gandeam.

Vreau sa divortez... i-am spus cat am putut de incet.
Vorbele mele pareau sa nu o deranjeze. Din contra, foarte linistita m-a intrebat, de ce ?
Am evitat intrebarea ei tacand, ceea ce a facut-o sa se infurie.
Arunca vasele si striga, nu pari a fi om !

Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plangea in liniste. Eu stiam ca vroia sa stie ce se intampla cu casnicia noastra.
Dar nu as fi putut sa-i dau un raspuns satisfacator. Inima mea acum apartinea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam, doar.
Cu un mare sentiment de vinovatie, am redactat un acord de divort, in care ii dadeam casa noastra, masina noastra si 39% din actiunile intreprinderii.

Dupa ce a citit-o a rupt-o in bucati. Femeia care statuse ani din viata ei cu mine, acum era o straina.
M-am simtit rau pentru atata timp si energie pierduti cu mine si toate astea nu i le-as fi putut inapoia niciodata. Dar acum nu mai puteam da inapoi, eu o iubeam pe Luiza.
In sfarsit sotia mea plangea in fata mea, ceea ce asteptam de la inceput. Vazand-o plangand ma linisteam putin, pentru ca ideea divortului care ma preocupase atat, acum era mai clara ca niciodata.
Ziua urmatoare am ajuns acasa foarte tarziu si ea statea la masa scriind ceva. Eu nu mancasem,
petrecusem o zi foarte intensa cu Luiza si imi era mai mult somn decat foame, asa incat m-am dus la culcare. Cand m-am trezit dimineata, ea inca scria. Adevarul e ca nu ma interesa, m-am intors in pat si am continuat sa dorm.
Dimineata mi-a prezentat conditiile ei pentru a accepta divortul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o luna inainte de a semna divortul si cerea ca timp de o luna sa incercam sa traim cat mai normal posibil.

Motivele ei erau simple : fiul nostru avea niste examene foarte importante luna asta si nu dorea sa-l influenteze cu noutatea casatoriei frustrate a parintilor lui.
Asta era ceva cu care eram si eu de acord. Dar mai era ceva, imi cerea sa-mi amintesc cum am purtat-o in brate in ziua casatoriei noastre.
Vroia ca in fiecare zi din luna asta, sa o port in brate din camera noastra pana la usa casei...m-am gandit ca a innebunit. Dar m-am decis sa accept aceasta ciudata cerinta, ca asa aceasta luna va trece fara sa ne mai certam sau cu momente rele.

I-am povestit Luizei de conditiile puse de sotia mea...a ras destul si s-a gandit ca era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu conteaza trucurile pe care le inventeaza, trebuie sa accepte realitatea ca veti divorta. De cand i-am exprimat intentiile mele de divort, eu si sotia mea nu am mai avut niciun contact intim.

In prima zi cand am dus-o mi s-a parut putin cam dificil. Fiul nostru ne-a vazut si a aplaudat de fericire zicand, tata mi-a placut ca o iubesti atat de mult pe mama.
Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastra pana la usa de intrare in casa am mers cam 10 metri cu ea in bratele mele.
Ea inchise ochii si imi sopti la ureche sa nu spun nimic copilului despre divort. M-am simtit foarte incomod, am coborat-o din brate si ea s-a dus sa ia autobuzul ca sa mearga la servici. Eu am condus singur la serviciul meu.

A doua zi mi-a fost un pic mai usor. Ea s-a asezat usor pe pieptul meu. Puteam sa-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama ca de mult timp nu i-am mai dat multa atentie acestei femei.
Mi-am dat seama ca nu mai era atat de tanara, avea un pic de riduri pe fata, parul ei incepea sa incarunteasca. Era pretul casniciei noastre. Pentru un minut m-am intrebat daca eu eram responsabil de asta.

In a patra zi, cand am dus-o, am simtit ca revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care imi daduse 10 ani din viata ei.

In a cincea si a sasea zi mi-am dat seama ca sentimentul crestea din nou. Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei.

Cu cat treceau zilele imi era tot mai usor sa o duc in brate. Poate exercitiul de a o cara, ma facea mai puternic. Intr-o dimineata am vazut-o cautand o rochie, dar nu gasea nimic care sa-i vina. Doar a suspinat si a zis, toate rochiile mele mi-au ramas largi.
De aici mi-am dat seama ca pentru asta imi era tot mai usor sa o port in brate. Pierdea foarte mult din greutate si era foarte, chiar foarte slaba. Deodata am inteles motivul... suferise atata durere si amaraciune in inima ei. Inconstient i-am atins fruntea.
Fiul nostru intra in acest moment si spuse: Tata e timpul sa o duci pe mama. Vazandu-l pe tatal sau ducand-o in fiecare zi pe mama in brate, se obisnuise.
Sotia mea l-a imbratisat cu putere. Eu mi-am intors privirea de teama ca imaginea asta ma va impresiona si ma va face sa-mi schimb planurile.
 Atunci am luat-o in brate si am inceput sa merg spre poarta, iar mana ei mi-a mangaiat gatul si eu am strans-o puternic in brate, exact ca in ziua cand ne-am casatorit.

Dar starea ei fizica m-a intristat. In acea zi am simtit ca nu mai puteam nici sa ma misc. Fiul nostru plecase la scoala. Am imbratisat-o cu putere si i-am zis, niciodata nu mi-am dat seama ca in viata noastra lipsea asa ceva.
Am plecat la servici, am sarit din masina fara sa inchid usa . Ma temeam ca in orice moment puteam sa-mi schimb parerea ... am urcat scarile, Luiza deschise poarta si i-am spus, regret mult, dar nu voi mai divorta.
Nu putea sa creada ceea ce ii spuneam, incat imi puse mana pe frunte si m-a intrebat daca am temperatura. I-am luat mana de pe frunte si i-am spus din nou. Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorta. Casnicia mea era plictisita pentru ca nici ea si nici eu nu stiam sa apreciem micile detalii ale vietii noastre. Nu pentru ca nu ne mai iubeam.
Acum imi dau seama ca atunci cand ne-am casatorit si am purtat-o in brate pentru prima oara, asta este responsabilitatea mea pana cand moartea ne va desparti.
In acest moment Luiza iesi din soc, m-a imbrancit cu putere si plangand a inchis poarta. Fugind am coborat scarile si am plecat de aici.

M-am oprit la o florarie si am comandat un frumos buchet de flori pentru sotia mea. Fata m-a intrebat ce sa scrie pe cartea de vizita. Am zambit si am scris: "Intodeauna te voi purta in bratele mele, pana cand moartea ne va desparti".

In noaptea aceea, cand am ajuns acasa, cu florile in mana si cu zambetul pe fata, am urcat in camera noastra, numai pentru a-mi intalni sotia in patul ei ... Era moarta...
Nu spusese nimic despre boala care o consuma si o macinase fara sa-mi spuna nimic.

Micile detalii sunt cele care cu adevarat conteaza intr-o relatie. Nu casa, masina, proprietatile sau banii din banca. Astea creaza  un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fa-ti timp sa fii prieten sotului sau sotiei si ia-ti tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferenta sa ai o casatorie fericita !



Multe esecuri in viata li se intampla oamenilor care nu si-au dat seama cat de aproape erau de succes, atunci cand s-au dat invinsi.



Material primit pe mail. Autor necunoscut.

Semnele timpului

   Dacă, ajuns la o anumită vîrstă, te trezeşti bombănind tot mai des vremurile şi noile generaţii, e bine să ştii că există riscul de a fi preluat în corul străvechi al bătrînilor, care cred, de cînd lumea, că totul se termină cu ei. Capeţi un discurs de bunic, dintre cele care îi exasperează pe nepoţi. Asta pare să fie schema oricărei biografii: debutezi revoluţionar şi militant şi sfîrşeşti dezabuzat şi nostalgic.

Există, totuşi, mutaţii istorice de anvergură, fracturi ale timpului, de natură să capete un oarecare coeficient de "obiectivitate".

Am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia bombănelile mele şi ale altora par să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunţă textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru:

"Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte - spun textele - o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al "castelor", o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! n.m., A.P.).

 Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii "drepţi", de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de "semipreparate" şi de fast-food! n.m., A.P.). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor. Discernămîntul (ca percepţie a deosebirii dintre bine şi rău) se va şubrezi, instituţia respectului va intra în derivă (vor fi respectaţi, preponderent, cei nedemni). Vor cîştiga teren neruşinarea, călcarea cuvîntului dat, invidia. Între părinţi şi copii vor apărea obstacole greu de trecut, forţa va prevala asupra dreptăţii, ospeţia va declina, vulgaritatea va împînzi totul."

Contemporanii noştri ar putea îmbogăţi acest diagnostic prin infinite amănunte, extrase din experienţa cotidiană. Evident, nu mi-am propus să furnizez cititorului o culegere, deprimantă, de toxine. Nu vreau, pur şi simplu, să-l indispun. Dar, pornind de la inventarul de mai sus, un igienic atac de spaimă, o mică ipohondrie nu i-ar strica. Ar fi, poate, un început de terapeutică...

Material primit pe mail. Autor A. Plesu

Cescuta de ceai

     O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie.

Amandurora le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai.

Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat: "Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos."

In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:

"Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri iar eu am strigat: "Nu face asta!", "Nu-mi place!", "Lasa-ma in pace," dar el a zambit doar si a spus cu blandete: "Inca nu!"

Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. "Opreste!" Ametesc! O sa-mi fie rau!" am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: "Inca nu." M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa .

"Ajutor! Scoate-ma de aici!" Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: "Inca nu!."

Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie m-a scos afara si m-a pus pe raft... am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine!" Ei, asa este mult mai bine" m-am gandit. Dar, dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot, mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. "O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!" EL doar a dat din cap si a spus: "Inca nu!"

Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am, insistat. Am strigat. Am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: "Oare ce are de gand sa-mi mai faca?"

O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: "Uita-te la tine." Si m-am uitat.

Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!! 

El a vorbit bland: " Vreau sa tii minte, stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar, daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar, daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar, daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine."

 

Morala este aceasta: 

Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI.

EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta SA voie. 

Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

"Asta imi este toata misiunea si rostul pe pamant, pentru care m-a inzestrat cu daruri - desi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate partile, ca sa propovaduiesc iubirea lui Dumnezeu si sfintirea oamenilor prin iubire. De alte ganduri si rosturi sunt strain."

Pr. Arsenie Boca

Dedicata in special celor ce (se) vor recunoaste (in) acest text !

Material primit pe mail. Autor necunoscut.

Lectie de viata!

 


In timp ce se afla in fata copiilor din clasa a 5-a, Doamna Thompson, in prima zi de scoala, le-a spus un neadevar. Ca majoritatea profesorilor, le-a spus elevilor sai ca ii iubeste pe toti la fel de mult.
Totusi, acest lucru nu era posibil, deoarece in primul rand, cufundat in banca sa, era baietelul numit Teddy Stallard. Doamna Thompson il urmarise pe Teddy in anul precedent si observase ca acesta nu se juca cu ceilalti copii, hainele sale erau neingrijite si era murdar mai tot timpul.
Si Teddy putea fi nesuferit. Se ajunsese pana acolo incat Doamnei Thompson ii facea placere sa scrie pe lucrarile acestuia, cu un creion gros si rosu, un X mare si ingrosat si sa ii dea nota 4.

La scoala la care preda doamna Thompson, trebuia sa revizuiasca toate caracterizarile elevilor, iar pe Teddy il lasase intentionat la urma. Totusi, cand a deschis dosarul acestuia, a ramas surprinsa sa vada ca profesoara din primul an scrisese "Teddy e un copil istet, isi face temele cu grija, este manierat si este o placere sa fii in preajma lui".
Profesoara din clasa a 2-a scrisese "Teddy este un elev excelent, apreciat de colegii sai, dar este tulburat de faptul ca mama sa sufera de o boala incurabila, iar viata de acasa trebuie sa fie foarte grea".
Profesoara din clasa a 3-a scrisese "Moartea mamei sale il afectase foarte mult. Se straduieste foarte mult, dar pe tatal sau nu il prea intereseaza, iar climatul de acasa il va afecta in curand, daca nu se va schimba ceva".
Profesoara dintr-a 4-a a scris "Teddy este retras si nu mai este interesat de scoala. Nu are multi prieteni si uneori adoarme in timpul orei".

De-acum, doamna Thompson intelesese problema si i-a fost rusine de ce facuse. S-a simtit si mai prost cand elevii ei i-au adus cadouri de Craciun, legate cu panglici frumoase si impachetate in hartie stralucitoare. Mai putin Teddy. Cadoul acestuia era impachetat cu hartie obisnuita de culoare maro. Doamnei Thompson i-a fost greu sa il deschida in fata celorlalti. Unii dintre elevi au inceput sa rada cand a descoperit o bratara careia ii lipseau unele pietre si o sticluta de parfum pe trei sferturi goala.. Ea i-a certat cand a observat ca bratara era draguta si parfumul mirosea frumos. Teddy Stallard a ramas dupa ore in acea zi doar pentru a-i spune "Doamna Thompson, astazi mirosi exact ca si mama".
Dupa ce copiii au plecat, a plans timp de aproape o ora. In acea zi, a incetat sa mai predea citirea, scrierea si aritmetica si a inceput sa ii invete pe elevi.

Doamna Thompson i-a acordat o atentie deosebita lui Teddy. Pe masura ce lucra cu el, mintea sa a inceput sa isi revina. Cu cat il incuraja mai des, cu atat acesta reactiona mai bine. Pana la sfarsitul anului, Teddy ajunsese cel mai istet elev din casa, si, in ciuda promisiunii ca ii va iubi pe toti la fel, Teddy a devenit alintatul sau.

Un an mai tarziu, a gasit o scrisoare de la Teddy in care ii spunea ca e cea mai buna profesoara pe care o avusese vreodata.

Au mai trecut inca sase ani pana a mai primit un semn de la Teddy. Apoi el i-a scris ca terminase liceul al treilea in clasa, si ca ea ramasese cea mai buna profesoara pe care o avuse.

Patru ani mai tarziu, a mai primit o scrisoare care spunea ca va termina in curand si facultatea cu cele mai bune rezultate. Inca o data o asigura pe doamna Thompson ca fusese cea mai buna profesoara.

Apoi au mai trecut inca patru ani si a mai venit o scrisoare, cu acelasi mesaj, dar numele expeditorului era schimbat: Dr. Theodore Stallard.

Apoi o noua scrisoare in care o anunta ca se va casatori.
Ii spunea ca tatal sau a murit cu cativa ani in urma si o intreba daca ar vrea sa participe la nunta si sa stea in locul in care sta de obicei mama mirelui.

Bineinteles ca a acceptat. Si a purtat bratara careia ii lipseau unele pietre si a folosit acelasi parfum pe care il primise demult de la Teddy.
S-au imbratisat, iar Teddy i-a soptit la ureche "Multumesc pentru ca ai crezut in mine. Multumesc pentru ca m-ai facut sa ma simt important si mi-ai aratat ca pot insemna ceva."

Doamna Thompson i-a soptit cu lacrimi in ochi "Teddy, ai inteles gresit. Tu esti cel care m-a invatat ca pot schimba ceva. Nu am stiut cum sa predau elevilor pana te-am intalnit pe tine."



MORALA:  Nu poti niciodata sa stii cum poti influenta viata altora prin ceea ce faci sau prin ceea ce nu faci. Tine seama de acest lucru in aventura ta prin viata si incearca sa schimbi ceva in viata celorlalti (si ar fi ideal daca ar fi in bine).


Si nu uita!:  Nimeni nu are dreptul sa priveasca o alta persoana de sus, decat in momentul in care se apleaca si ii intinde o mana pentru a-l ajuta sa se ridice!




Material primit pe mail. Autor necunoscut.

Puterea gandurilor noastre

„Supărarea este una din cele mai răspândite încălcări ale legilor universului, care poate determina diferite neplăceri în viaţa, atât a celui pe care te superi, cât şi în propria ta viaţă.

Potrivit legii bumerangului, tot ceea ce emitem în atmosferă, din punct de vedere vibratoriu: gânduri, vorbe, dorinţe, fapte, sentimente etc. se întorc la noi producând efecte perturbatoare în câmpul nostru energetic.De aceea nimeni nu poate face rău altuia fără să plătească. De aceea oricând aveţi gânduri negative despre o persoană să vă rugaţi în permanenţă pentru sănătatea ei. Când ne gândim la cineva se creează instantaneu o punte energetică între noi şi omul la care ne gândim. De aceea, orice gând rău reprezintă un atac energetic care aduce un prejudiciu omului respectiv. Astfel ne atacăm şi ne omorâm unul pe altul în mod inconştient, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru .

Orice expresie dură, afirmată pe un ton categoric poate provoca un rău atât sieşi cât şi unui alt om.

Neintelegerile într-o relatie de cuplu vin din nevoia de a-l controla şi domina pe celălalt. Fiecare încearcă astfel să aibă controlul şi să rămână deasupra întregii situaţii. Când controlezi o altă fiinţă îi iei energia, îţi faci plinul pe socoteala altuia. Astfel devii vampir energetic. Ori de cate ori cădem în acest prost obicei ne deconectăm de la sursă şi intrăm în suferinţă. Răcirea relaţiilor dintre doi parteneri se datorează creşterii nivelului de agresivitate interioară. Lipsa de compatibilitate duce la lipsa de comunicare. Lipsa de comunicare duce la dezastru. Lipsa de comunicare prin iubire duce la ură. O agresivitate subconştientă faţă de bărbaţi / femei se transformă într-un program de autodistrugere. Dacă doi parteneri abuzează fizic sau emoţional unul de celălalt, atunci ei nu merită să rămână împreună..

Dependenţa naşte agresivitatea. Iar agresivitatea produce boala. Dependenţa de dorinţe, frica, depresia şi supărarea atrag gelozia. Cu cât este mai puternică dependenţa de persoana iubită, cu atât mai numeroase sunt pretenţiile noastre faţă de ea. Cearta, mânia, nerăbdarea emit în tăcere o mare forţă destructivă. Numai prin iubire poate seca izvorul răutăţilor

Să nu vorbiţi despre nenorocirile trăite pentru că ele pot prelungi durata lor. Când nu vorbim cuiva despre problemele noastre noi ne îndepărtăm de ele. Îndepărtarea de ele este primul pas pentru depăşirea acestora. Esenţial este când vorbiţi despre problemele şi emoţiile dvs. să nu căutaţi milă sau compătimiri.
IMPORTANT: Dacă aveţi o mare supărare sau tristeţe încercaţi să nu aduceţi sentimentele acestea acasă. Ieşiţi în stradă cu deosebire în locurile înverzite şi plimbaţi-vă.

Nu faceţi din casa dvs. o groapă de gunoi energetic. Dacă locuiţi de câţiva ani şi aţi saturat spaţiul cu regrete, supărări şi spaime, amintiţi-vă momentele în care v-aţi certat şi supărat, aşezaţi-vă în acel loc, iertaţi, anulaţi agresivitatea faţă de iubire, rugaţi-vă (de ce nu ?).

Este mai bine să plângeţi decât să urâţi. Dacă n-aţi reuşit să vă învingeţi pe dvs. înşivă, agresiunea se acumulează în mod inevitabil. Atunci când plângeţi agresiunea apărută se distruge.

Munca nu trebuie să ne omoare, ci să ne dezvolte. Înseamnă că supraîncărcările nu trebuie să fie permanente şi în fiecare ocupaţie să găsim plăcerea. Dacă nu există plăcere, orice activitate se poate transforma într-o suprasolicitare şi va dăuna sănătăţii. Încercati sa identificati cat mai corect care este munca care v-ar aduce satisfactii prin insasi existenta ei in viata dvs.

Nu cautati neaparat satifactii materiale. Nu căutaţi plată, nici laudă şi nici o răsplată, orice aţi face. Săvârşind ceva bun noi pretindem imediat recompensă. Aceste dorinţe aduc ca rezultat suferinţa. Cu cât veţi intensifica acest tip de pretentii cu atât va creşte nivelul de agresivitate şi se va întări programul de autodistrugere.

Când cineva te jigneşte nu te răzbuna pe el, nu-l urî şi nu te supăra pe el întrucât această jignire este un dar de la Dumnezeu. Dacă n-o accepţi urmează ca purificarea sufletului să se înfăptuiască prin boli şi nenorociri, iar dacă nu eşti pregătit nici pentru aceasta ea vine prin moarte Această formă de purificare ne este dată prin intermediul celor apropiaţi, de aceea în măsura în care reuşim să-i iertăm, în aceeaşi măsură sunt posibile schimbări interioare de profunzime.
Se cuvine să iertăm nu numai în gând ci şi cu sufletul. Cel mai mult ne leagă de trecut supărările neiertate.
Iertând un om care ne-a jignit sau ne-a supărat ne putem vindeca de o boală gravă. Roagă-te în permanenţă ca toţi cei din jurul tău să fie fericiţi, sănătoşi şi întreaga lume să fie binecuvântată. Această rugăciune va iradia atât de multă iubire către întreaga lume încât iubirea se va întoarce la tine din belşug.
Cum dăruieşti aşa primeşti!

Răzbunându-te te faci egal cu adversarul. Iertându-l te arăţi superior. Iertând ne eliberăm pentru a ne putea înălţa. Ar trebui să fim conştienţi că iertând îi eliberăm pe cei care ne-au greşit, deci iertând oferim libertate. Să alegi calea iertării, pentru că numai ea desface rana încleştată în timp.

 În dragostea omenească trebuie întotdeauna să existe o detaşare de omul iubit. Cu cât aveţi mai multe pretenţii, iritări şi nemulţumiri faţă de omul apropiat cu atât mai mult creşte dependenţa de el..
Dependenţa de valorile materiale ne va omorî încetul cu încetul şi spiritul şi sufletul.

Gândirea noastră dispune de cea mai puternică forţă creatoare din întregul univers. Gândul este cel care aduce pacea şi liniştea în sufletul nostru. Gândul este cel care atrage binele sau răul în existenţa noastră. Toate gândurile emise plutesc în aer ca nişte mine ameninţătoare pentru a lovi pe cel ce le-a produs. O gândire sau o acţiune negativă este resimţită dureros de mii de organisme. De aceea există o lege a naturii şi a ştiinţei (Principiul al III-lea al mecanicii cunoscut si sub numele de Principiul actiunii si reactiunii) conform căreia răul pricinuit altora ne face rău şi nouă înşine.
De aceea străduinţa de a ierta duşmanii şi de a îndrepta spre ei numai gânduri de pace şi iubire constituie un act protector pentru noi.

Asadar suntem ceea ce suntem ca rezultat a tot ceea ce am gandit!”



Autor necunoscut. Material primit pe mail.

Cele cinci regrete

Lucrez de foarte multi ani in ingrijire paliativa. Multi dintre pacientii mei erau dintre aceia care mai aveau foarte putin de trait si care se retrageau acasa sa moara. Am fost alaturi de ei in ultimele lor 3 pana la 12 saptamani din viata.
Oamenii se schimba si se dezvolta foarte mult atunci cand se confrunta cu propria mortalitate. Am invatat astfel sa nu subestimez capacitatea oamenilor de schimbare si dezvoltare. Cateva schimbari sunt insa fenomenale. Fiecare dintre ei au experimentat o varietate de emotii, cum era de asteptat, negatii, frica, furie, remuscari, din nou negatii si in final acceptare. Fiecare pacient si-a gasit in final pacea si linistea interioara inainte de a pleca definitiv.
Cand au fost intrebati despre regretele pa care le au sau ce ar fi facut diferit in viata lor, raspunsurile au convers catre aceleasi teme:
1. As fi dorit sa am curajul sa traiesc viata asa cum mi-am dorit eu si nu viata pe care altii au asteptat-o de la mine.
Acesta este unul dintre cele mai comune regrete. Cand oamenii realizeaza ca viata lor este pe sfarsite, se uita in urma si descopera cate vise si dorinte personale raman neimplinite. Majoriatatea oamenilor nu au atins nici macar jumatate din visele si dorintele lor si vor pleca din aceasta viata stiind foarte bine ca a fost numai alegerea lor.
Este foarte important sa incerci sa iti implinesti cateva dintre visele pe care le ai. Pentru ca in momentul in care iti vei pierde sanatatea va fi prea tarziu. Sanatatea aduce libertate si majoritatea realizeaza acest lucru doar atunci cand nu o mai au.
2 As fi vrut sa nu muncesc atat de mult.
Acest regret vine de la fiecare barbat pe care l-am asistat. Barbatii pierd perioada copilariei alaturi de copii si in compania sotiei. Femeile mentioneaza si ele acest regret, desi majoritatea, fiind din generatii varstnice, nu erau pilonii principali de intretinere ai familiei. Toti barbatii pe care i-am asistat au regretat enorm ca au petrecut majoritatea timpului lor muncind.
Simplificandu-ti viata si facand alegeri constiente este posibil sa realizezi ca nu ai nevoie de veniturile curente si de stilul de viata de care crezi ca esti dependent. Oferindu-ti mai mult spatiu in propria viata, vei deveni mai fericit si mai deschis catre noi oportunitati, unele care se vor potrivi mai bine cu noul stil de viata.
3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim convingerile.
Multi oameni isi reprima convingerile pentru a metine confortul cu ceilalti. In consecinta ei se multumesc cu o existenta cuminte, de mijloc, si nu devin ceea ce ar fi fost capabili sa devina. Multi dezvolta boli legate de amaraciunea si resentimentele pe care le traiesc.
Nu putem controla reactiile celorlalti. Totusi, chiar daca oamenii vor reactiona diferit atunci cand ne vom exprima onest convingerile, relatia se va aseza pe un nivel corect si sanatos. Iar daca acest lucru nu se va intampla, cel putin veti elimina relatiile nesanatoase din viata voastra. In ambele cazuri sunteti castigatori.
4. As fi vrut sa pastrez legaturile cu prietenii.
De multe ori oameni nu realizeaza beneficiile pe care prieteniile adevarate si de lunga durata le au asupra lor decat atunci cand este prea tarziu. Multi dintre ei au devenit atat de prinsi in propriile vieti incat lasa “prieteniile de aur” sa adoarma cu anii. Sunt atat de multe regrete despre lipsa de timp si implicare pentru intretinerea prieteniilor. In ultimele clipe de viata toti simt lipsa prietenilor.
Este deja comun ca toti cei care au o viata agitata si ocupata sa lasa prieteniile sa adoarma. Dar cand te confrunti cu finalul vietii, detaliile materiale ale vietii nu mai conteaza. Oamenii isi doresc sa isi lase in ordine situatiile financiare pe cat posibil. Dar nu bani sau statutul sunt ceea ce-i preocupa cu adevarat. Ei vor sa lase lucrurile in ordine pentru cei pe care ii iubesc cu adevarat. De multe ori insa ei sunt prea bolnavi ca sa mai indeplineasca si aceste ultime sarcini. In final totul se rezuma la dragoste si la relatii si este tot ce mai ramane in ultimele saptamani de viata.
5. As fi vrut sa imi permit sa fiu mai fericit.
Surpinzator, acest regret este unul comun. Foarte multi nu realizeaza decat la sfarsit ca fericirea este o chestiune de alegere personala. Ei au ramas ancorati in tabieturi si obiceiuri invechite. Asa numitul “confort” al familiaritatii le-a inundat propriile emotii si viata materiala. Frica de schimbare i-a facut sa se prefaca fata de altii si fata de ei insisi ca sunt fericiti.Dar in sufletele lor si-ar fi dorit sa rada mai mult si sa isi traiasca viata cu adevarat.
Cand esti pe patul de moarte ceea ce cred altii despre tine este departe de a mai fi o preocupare. Cat de frumos trebuie sa fie sa poti sa te schimbi si sa fii fericit cu mult inainte de moarte.Viata este o alegere. Este VIATA TA. Alege constient, alege intelept, alege cinstit. Alege fericirea.







Autor: Bronnie Ware

Peştera celor veşnic osândiţi

Pe muntele Athos, pe teritoriul mânăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitul Vigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicator pe care scria ”Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboară abrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani. Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al XI-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mânăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei altarul bisericii din mânăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau ”înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani.

        
În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr care a greşit în faţa Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului 1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşedintele intră în biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică de pe munte şi a doua biserică ortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc. Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui film.
Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemeni cucernicilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui la Athos, falşii călugări au fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mânăstirea, devenind un pustnic rătăcitor. Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistră farsă. De atunci au interzis accesul pe munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentru a reduce şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul pro-comunist a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci consiliul stareților de la Careia – capitala muntelui – a hotărât deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi.

Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns, intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a îndoielii privind menirea lor.

         În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii august a acestui an în timpul celei mai mari razii efectuate pe munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciile secrete ale mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au găsit adăpost câţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar pentru căutarea lor s-au pus pe scotocit nu doar în toate cotloanele mânăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor săpate în piatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu accesibile.

În timp ce se îndreptau spre peştera Afurismeno, pustnicul Gorgonie îi povestea lui Tudor despre istoria acestui loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printre cadavrele seculare.

– Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: ”Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul în iad şi deznădejdea o să te cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cu Pruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti de locul în care te afli, trebuie să începi rugăciunea. Cel mai rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţi să te rogi în orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea.

Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au început să se închine spunând: ”Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi aşternuturile, bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe, pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea, promiţându-i că va veni să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiile autorităţilor.

La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc confortabil pentru somn şi citit, cât mai departe de cele patru cadavre. Dar curiozitatea l-a făcut să se apropie de ele să le privească mai atent. Hainele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid şi, din când în când, câte un firicel de puroi sau de zeamă gălbuie se prelingea prin orificiile corpurilor, făcându-şi loc spre crăpăturile aflate în podeaua peşterii. Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor.

Tudor le-a privit trupurile cu multă atenţie, încercând să vadă dacă poate afla mai multe indicii despre personalităţile lor din timpul vieţii. Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, de aproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui. Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie.

Tot privindu-le, Tudor şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi s-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria. Voia să spună o rugăciune, dar a început să vorbească în faţa icoanei cu voce tare:

– Maică Sfântă, cât de mare a putut să fie răul pe care l-au făcut aceşti patru oameni de nu le laşi corpurile să se odihnească în pace nici după atâta timp? Cât de mult te doare pe tine răul pe care ţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei trei nici măcar după 700 de ani? A trecut atâta timp de-atunci, Muntele Athos a revenit ce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-a întâmplat atunci. De ce vrei să le-aduci mereu aminte călugărilor şi pustnicilor de greşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu că fără aceste patru cadavre credinţa lor va fi mai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai puţin? Iartă-i Fecioară Maria pe aceşti călugări aşa cum i-ai iertat pe mulţi înaintea lor şi după ei. Sunt ei mai păcătoşi decât atâţia criminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, de care te-ai milostivit lăsându-le trupurile să se odihnească? Pe mulţi oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănit mai grav decât ăştia. Ţi-aduci aminte Fecioară de diaconul care a aruncat cu cuţitul în chipul tău pictat pe peretele mânăstirii Vatopedu, supărat că-i închideai deseori uşa trapezei în nas şi nu-l lăsai să mănânce? Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit pe loc, dar l-ai iertat după trei ani de cumplite mustrări şi fierbinţi rugăciuni. Iartă-i şi pe călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acela care te-a înjunghiat.

Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudor punea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit de cât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioară să-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din când în când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îi îndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare să vorbească.

– Uită-te Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveşte-te de ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirea lor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Cei trei i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lor le-a arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri muntele Athos. Călugărul ăsta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prin fapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui intrau pe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda sfinţilor călugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai transformat într-un lucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le ierţi vina şi îţi arăţi mărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi percepută ca o minune, ci ca o slăbiciune a ta? Le spune Fiul tău tuturor oamenilor că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie şi le cere să renunţe la acest flagel care-i îndepărtează de Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe. Nu reprezintă oare aceste cadavre neputrezite o dovadă a mândriei tale? Arată-ţi smerenia ca oamenii să-şi întărească puterea sufletului. Ne cere Fiul tău să-i iubim pe cei din jurul nostru şi să le întoarcem şi celălalt obraz atunci când ne lovesc. Dar tu Maică Sfântă de ce nu îi iubeşti pe aceşti călugări care ţi-au greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă de ei şi revarsă-ţi harul peste trupurile lor.

Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsă la extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se îndreptau spre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să vadă miracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iar deznădejdea începuse să pună stăpânire pe el.

– Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso!

Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă în hohote. Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îl mângâie pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune:

– Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.

Şi în acel moment, într-un colţ mai îndepărtat al peşterii s-a creat un gol, o gaură din care ieşea o lumină roşiatică şi zgomote ciudate veneau dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet de acea groapă apărută pe neaşteptate şi a simţit cum o căldură îl cuprinde de la flăcările care ardeau în adâncul ei. Auzea gemete şi urlete, tânguiri şi plânsete într-un amestec nedefinit de durere, jale, disperare, amărăciune şi groază. Ajuns în dreptul gropii a observat o scară care ducea mult în adânc, fără să i se vadă capătul. A început să coboare încet, uitându-se curios la priveliştea care i se înfăţişa. La un moment dat scara a atins solul, deşi ea continua să coboare tot mai jos. S-a depărtat de scară şi a început să meargă spre grupul de oameni cel mai apropiat. A văzut cum un individ puternic le dădea altor oameni să mănânce fecale. Oamenii aceia plângeau şi încercau fără succes să se opună. Înghiţeau porţii mari de mizerii, scoţând nişte sunete de revoltă neputincioasă. Văzându-l pe Tudor, au alergat spre el strigând:

– Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici! Salvează-ne!

Încercau să se agăţe de el, dar individul puternic i-a îndepărtat şi l-a întrebat:

– Pe cine cauţi aici omule?

– Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de Fecioara Maria pe muntele Athos.

– Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos.

– Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora le dădeai să mănânce rahat? – l-a întrebat Tudor.

– Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcut oamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata.

Ceva mai departe, Tudor l-a văzut pe unchiul lui care fusese activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi la televiziune sub genericul ”În lumina documentelor de partid”. Ani îndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric la Facultatea de partid ”Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o vreme vice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitat-o cu severitate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă.

– Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cine te-ai întâlnit şi cum este organizată această lume.

– Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voi spune tot ce vrei să afli.

L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul lui să-i fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsat liber. Aşa cum avea să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca om viu, era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şi pentru orice suflet întâlnit.

– Lumea de-aici este construită după mintea pe care-am avut-o cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut. Eu am mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oameni de binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă să mănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi, porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Sunt unii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că au avut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăia care-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile cele mai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi de partid şi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare minciună pe care-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut fiecare minciună, chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru fiecare ne primim pedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor constă pedeapsa noastră. Dacă minciunile noastre au dus la arestarea unor oameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la moartea unora, atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele mai crunte. Când văd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred norocos că sunt aici. Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne mistuie şi ne face să ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când vedem lumina vie de la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara şi ne tânguim, plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i cunoaştem să se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele ne aud, căci atunci când unele rude vin lângă noi le întrebăm dacă au simţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am cunoscut pe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a fost viu, nici în somn, nici în stare de trezie.

– Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule? – l-a întrebat Tudor.

– Aici este şi mama ta.

– Mama? – a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De ce e şi ea aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţii cu dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi. Nu se poate să fie aici.

– Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului.

– Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul – l-a rugat Tudor pe unchiul său.

– Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi. Ăştia sunt şi mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile cele mai prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor. Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugat pentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului. Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici o clipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo. Şi trebuie să fii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-i întâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo. Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pe care-l poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogi zilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară.

Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi au început să coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiul îi spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajuns la un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai groaznică decât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau puse să-şi mănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele trebuiau mai întâi să-i ciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii ţipau: ”Nu mă omorî mamă! Nu mă omorî!” Altele erau puse să le mănânce mai întâi membrele, apoi corpul, în timp ce gurile copiilor urlau: ”Nu mă mânca mamă! Nu mă mânca!” Oricât încercau să se opună strângându-şi pruncii la sân, femeile erau forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidă copii avortaţi, privind neputincioase la durerile acestora.

– Ajută-mă! – îl implorau femeile care-l vedeau. Roagă-te pentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana, păcătoasa – i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şi Andreea – i-a spus altă femeie. Şi pentru Laurenţiu şi Daniela, Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa, Magda şi Miruna – şi multe femei încercau să-l facă să reţină numele copiilor avortaţi şi numele lor.

– Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groaza din ochi, căci nu le faci nici un bine aşa – îi spunea unchiul lui. Şi au trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cu jale, cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care un alt grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât mai înspăimântătoare.

– Tina, unde eşti? – a strigat unchiul.

Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat în braţe.

– Iartă-mă Tudorelul mamii de ce-am făcut, dar aşa am crezut atunci că vă pot creşte pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi nu credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să suport groaza uciderii lui şi a reproşurilor pe care mi le face mereu că nu mi-a păsat de el.

– Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă duc mai jos după cineva.

– Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te paralizează câte-o sută de ani numai cum le vezi. Nu mai coborî fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi.

Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a fratelui nenăscut cu haina lui. S-au apropiat de scară şi au coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri. A apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi oameni, a văzut trupuri mutilate, date pradă fiarelor, a privit linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de statui cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina altora sau în lacuri de sânge, a privit carnagiile cele mai greu imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele torturate îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele – pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, Bogdan, Paul, Roxana, Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume.

Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale infernului, a ajuns la capătul scării şi acolo era un râu. S-au suit toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau mai mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea de duhovnic, nepăstrarea sfintelor taine, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin orificii un lichid alb-gălbui, care se scurgea în lac. Iar ei se făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în pasta vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi gurile implorau iertarea până când erau inevitabil lovite de vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind uneori la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde definitiv.

– Unde sunt călugării de pe Athos? – întreba Tudor pe cei din jurul lui.

– Mai departe – i-a răspuns un suflet. Acolo unde începe râul. Să nu puneţi piciorul pe pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail. Şi pentru părintele Teofil – a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-l implore: Sofronie, Daniel, Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore, Leon, Teofan.

A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a trupurilor topite ale călugărilor, într-o atmosferă tot mai încinsă şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei patru călugări.

– Urcaţi în barcă – le-a strigat el.

– N-are rost – i-a răspuns cel vârstnic. Cine poate să ierte nişte suflete născute strâmb, încărcate de dispreţul şi hula tuturor credincioşilor? Cum putem să apărem în faţa Fecioarei când suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu putem ieşi de-aici decât prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încet-încet, ne vom apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine în faţa Maicii Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea ei.

– Urcaţi în barcă acum – le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i tragă spre el cu toată împotrivirea lor.

În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite ale călugărilor, ei se opreau şi mângâiau suprafaţa ei, spunând: ”Iartă-mă Veniamine! Iartă-mă Dionisie!”. Urcarea celor patru călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor. Căldura dogoritoare îl epuiza iar privirile pline de groază ale celor din jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze numele ca să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-l ţinea aproape de el îl trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere la scară tot mai anevoios. Voia să se oprească să se odihnească, dar şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage Fecioarei Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad. A simţit că forţele i se refac şi a vâslit cu toată energia până la scară. Împingând cele şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după el, a început un urcuş greoi. La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea de departe sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu el, dar nu mai putea să facă un efort suplimentar şi nici nu mai putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o vede la capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să vină la ea. A început să urce treptele mai repede, fără să mai privească în jur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale celor patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude apropiate. Lumina de la capătul scării se făcea tot mai mare, iar vederea ei îi umplea inima de bucurie.

Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre icoană să mulţumească Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude. A pus din nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum Maica Sfântă îi pune iarăşi mâna pe păr şi îi dăruieşte o crenguţă cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără să mai apuce să privească sufletele lăsate la gura iadului.

N-a ştiut cât a dormit – câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult. Când s-a trezit, intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat. Privind spre trupurile călugărilor de lângă el a văzut că erau descărnate – simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau lichid alb-gălbui. Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de sufletele chinuite şi a început să se roage pentru toate numele pe care le reţinuse.

În această stare de rugăciune era când pustnicul Gorgonie a început să dea bolovanii la o parte şi să intre în peşteră. Schimbarea văzută l-a cutremurat şi a luat-o la fugă fără să spună nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, pustnici şi muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de oameni. Câţiva muncitori au început să vorbească destul de tare, acuzându-l că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai mulţi călugări se închinau, murmurând speriaţi: ”Doamne fereşte!”. Pustnicul Gorgonie le spunea câtorva feţe monahale cum l-a lăsat şi cum l-a găsit, spunând adesea: ”Uitaţi-vă la ochii lui. A fost dincolo.”

Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă icoană, cu crenguţa cu flori în mână, în faţa câtorva zeci de oameni care nu îndrăzneau să înainteze spre el şi nici să-l întrebe ceva. Stareţul mânăstirii a fost primul care s-a apropiat de el şi a întins mâna după crenguţă. A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o si apoi s-a întors spre călugări spunând:

– E iasomie de Nazareth. Sfântul Siluan a descris-o în amănunt, spunând că Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria această plantă nemaiîntâlnită până atunci în lume. A plantat-o în curtea casei ei şi a avut mereu cu ea în toate călătoriile pe care le-a făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. A dăruit sfântului Atanasie o crenguţă ca mulţumire pentru întemeierea monahală a muntelui. A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama şi Vasile cel Mare o crenguţă similară care nu s-a ofilit decât după adormirea lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica Domnului o crenguţă identică şi i-a descris-o arhimandritului Sofronie în toate detaliile. E o minune dumnezeiască! – a exclamat stareţul cu voce puternică.

Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor – unii au început să-l îmbrăţişeze, alţii au căzut în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au mulţumit doar să-i atingă hainele. Alţii mai sceptici – muncitori şi pelerini – s-au apropiat de cele patru schelete şi le-au privit cu atenţie. Erau uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu toate astea ei văzuse recent trupurile buhăite şi purulente.

– E ceva necurat la mijloc – îşi spuneau unii altora. O fi vreun vrăjitor care ştie nişte trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor.

Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea. Nici un murmur şi nici o vorbă nu se mai auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau de Tudor.

– Sunt marii pustnici ai muntelui – i-a şoptit Gorgonie. Sunt singurii tunşi în Marea Schimă şi sunt sfetnicii de taină a Fecioarei Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei mondiale. Nu i-a văzut lumea de-aici pe toţi la un loc decât la moartea stareţului mânăstirii Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor.

Cel mai vârstnic dintre cei şapte monahi, un om de 96 de ani, foarte slab şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de Tudor sprijinindu-se în toiag. L-a privit de-aproape şi a început să-i pipăie faţa cu mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat picioarele. Tulburat, Tudor l-a ajutat să se ridice. Bătrânul l-a îmbrăţişat cu atâta emoţie încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi de gestul lui. Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea de călugări care voiau să-i atingă şi să-i binecuvânteze, ceilalţi şase mari pustnici l-au îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor ca pe un frate de-al lor.

– Vino cu noi – i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ: Puneţi scheletele în osuar şi făceţi-le o slujbă creştinească.

A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi a coborât la mânăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte sihaştri şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată de stareţ, iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de călugărie. În lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa albă a curăţeniei, a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în patru părţi ale capului în semn de cruce. A primit numele Migdonie, în cinstirea sfântului care a fost băgat de viu într-o groapă la ordinul împăratului Maximian. Dar toţi i-au spus Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă pe Maica Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale ”arme”: cămaşa (haina veseliei), paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea duhului), potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilavca (vălul care-l împiedică să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica lungă, mantia şi rasa (hainele mântuirii), sandalele (pentru vestirea Evangheliei păcii), metaniile (sabia Duhului), crucea (cu care-l urmează pe Mântuitor) şi lumânarea (ca să aducă lumină înaintea oamenilor şi să vegheze păstrarea credinţei). A fost pentru prima oară în ultimele secole când un om a primit călugăria fără să petreacă trei ani în mânăstire ca novice purtând scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasa cu mâneci largi, dar mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în monahism biserica se umpluse de îngeri.

În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de pustnici care s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii Domnului la paraclisul Metamorfosi – cel mai înalt loc de rugăciune aflat în vârful muntelui Athon, la peste 2.000 metri. Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu pustnici şi călugări de la toate mânăstirile şi schiturile, în aşa fel încât atunci când au ajuns la Panaghia – puţin mai jos de vârful Athonului – Biserica Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş atâtea mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai emoţionante slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a impresionat pe toţi cu harul său.

Au coborât muntele bucuroşi, discutând despre viitorul fratelui Migdonie Imploratorul. Dar bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa mânăstirii Iviru a fost arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul Daphne, pe drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale muntelui, şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de fiarele maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie. Pentru găsirea lui au suplimentat forţele de ordine, dar toate căutările au fost în zadar.

Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii. Pustnicul Gorgonie – duhovnicul lui – a spus celor din jur că Migdonie îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub atentă observaţie şi au văzut că mergea uneori vorbind singur, dar nu în acelaşi mod în care merg toţi părinţii muntelui, murmurând neîncetat rugăciunea inimii, ci vorbind cu cineva nevăzut. În jurul lui era în acele momente un miros puternic de iasomie. La scurt timp, indicatorul ”Afurismeno” de lângă schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul pe care e scris ”Peştera Implorării”. În faţa peşterii a fost plantată crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum de la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se roage nu doar pentru cei buni, ci şi pentru cei de neiertat.

Dar din dar se face raiul. Multumesc pentru aceasta bunei mele prietene, Aurora.

 

Autor : Bruno Ştefan