Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ?

       




 Toată lumea a învăţat la şcoală (atât în clasele primare, cât şi în liceu), la capitolul antichitatea românilor, că în răstimpul 103-105 arhitectul Apollodor din Damasc a construit un pod peste Dunăre, graţie căruia Traian a reuşit să-şi treacă armatele în Dacia şi să o transforme în provincie romană !
Faină chestia, mai ales că este vorba de o minune a antichităţii în această parte a lumii, fiind considerat cel mai lung pod din Imperiul Roman ! Numai că. informaţia nu prea pare în regulă, mai ales că nici nu are "acte" ! O să mă întrebaţi: "Cum adică nu pare în regulă ?"
Foarte simplu. Pentru construcţia acestui pod de către romani nu există nici un document. Nici măcar unul ! Nici de factură folclorică, nici epigrafică şi nici literară ! Apoi trebuie să vă atrag atenţia că istoria este o materie de studiu logică. Ori, această acţiune de construire a podului de la Drobeta de către Traian, prin intermediul arhitectului Apollodor din Damasc, este absolut ilogică ! Să vorbim întâi despre documente.


Este cunoscut faptul că monumentul triumfal ridicat de Traian în urma victoriei împotriva dacilor şi cunoscut sub numele de Columna lui Traian, este o cronică în piatră care relatează pas cu pas cucerirea Daciei. Pe un asemenea monument, mai ales că este construit de acelaşi arhitect care se presupune că a ridicat şi Podul de la Drobeta, Apollodor din Damasc, este practic imposibil să nu apară o asemenea realizare !
Fie si numai pentru satisfacerea orgoliului împărătesc şi a celui ce l-a construit., fără a mai pune la socoteală faptul că fără existenţa acestui pod poate că Dacia nu ar fi putut fi ocupată. Cu toate acestea dacă întrebăm documentele în legătură cu acest pod, ele tac, nu există dovezi literare sau epigrafice care să ateste construcţia podului de către romani ! Există însă în folclorul aromân o baladă populară care vorbeşte despre construcţia acestui pod. O sa vă spun imediat despre ce este vorba. Până atunci însă să vorbim puţin despre logica acestei afirmaţii tratată de specialişti ca "bătută în cuie". De ce ?


1. În primul rând este absolut ilogic ca romanii să fi putut construi podul de la Drobeta într-un răstimp atât de scurt (numai 2 ani) în condiţiile în care unul dintre maluri se afla încă în stăpânirea dacilor !
2. În al doilea rând este absolut ilogic ca Decebal, pentru care libertatea poporului său era mai presus de orice altceva să stea cu mâinile în sân şi să privească cum se construieşte un pod care punea în pericol însăşi existenţa statului dac !
3. În al treilea rând afirmaţia este ilogică întrucât cercetări efectuate de către ingineri au pus în evidenţă faptul că, cu tehnica actuală şi pe vreme de pace, sunt necesari cca. 5 ani pentru finalizarea unei asemenea construcţii ! Atunci era război ! Iar Traian nu era un copil care se juca de-a războiul să nu-şi dea seama că-şi decimează armata în van urmărind finalizarea acestui proiect. Tocmai de aceea pe Columnă armata romană trece PE UN POD DE VASE !


Acestea fiind spuse să vedem, totuşi, ce este cu Podul "buclucaş". Cine a construit podul de piatră de peste Dunăre ? Mi se pare mult mai verosimil şi mai logic din punct de vedere istoric ca Podul de la Drobeta să fi fost construit cu ceva timp înaintea războaielor daco-romane, pe timp de pace, climat mult mai propice pentru realizarea unei asemenea construcţii. Cine şi de ce să fi construit această "perlă" a ultimei provincii cucerite de romani ? Dacii stăpâneau, înainte vreme, ambele maluri ale Dunării. Prin urmare este verosimil faptul ca Podul să fi fost construit de ei ! Faptul apare cu totul logic după ce-l citim pe Strabon:" Burebista stăpâneşte peste tot teritoriul de pe ambele maluri ale Dunării". Acelaşi autor ne spune: "(Burebista) trecea fluviul când dorea.", însă Dacia nu era putere navală la acea vreme ! Dacă iarna Dunărea putea fi traversată pe gheaţă, cum se întâmplă în cazul atacului lui Decebal în Moesia, care era modalitatea de a trece Dunărea, vara, decât. pe un pod ! Aceasta având în vedere că Burebista, cum spuneam, nu dispunea de o flotă din care să facă pod de vase. Mai mult pentru această afirmaţie există chiar şi documentaţie !


 O baladă populară aromână, intitulată "Puntea din artă" ne vorbeşte, valorificând probabil o legendă mai veche, despre trei meşteri constructori iscusiţi care au lucrat la construcţia unui pod peste Dunăre vreme de şase ani ! A se observa că cifra concordă cu cercetările moderne. Având în vedere că Burebista stăpânea peste ambele maluri ale Dunării este de la sine înţeleasă necesitatea geo-strategică a construirii acestui pod peste care Burebista "trecea fluviul când dorea". Necesitate care se impunea având în vedere faptul că Imperiul Roman încerca să-şi extindă dominaţia în sudul Dunării ! Prin urmare, este logic şi de bun simţ să conchidem că, Burebista este constructorul podului de la Drobeta. Apollodor doar a refăcut partea de lemnărie a podului pentru ca Traian să poată avea o cale mai facilă pentru a jefui Dacia de toate bogăţiile ei !


Dar ce se întâmplase cu podul în ajunul ocupaţiei romane ? Decebal, strateg vestit, surprins de atacul romanilor, distruge lemnăria podului. Faptul pare a fi atestat de bucăţile de bârne arse aflate la fata locului. Deci, pentru a frâna în oarecare măsură invazia romană, Decebal, din necesităţi de strategie militară, distruge opera înaintaşului său, Burebista. Aceasta va fi refăcută de un alt DAC, de această dată împărat al Bizanţului, anume CONSTANTIN CEL MARE, născut în oraşul Niş, aflat azi în Serbia!
Când vom înceta a mai ridica elogii cuceritorilor şi vom trece sub semnul ignoranţei realizările strămoşilor noştri ?


De dat mai departe...




Material primit pe mail. Autor necunoscut.

Ce limbă vorbeau Dacii ?

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?... Pe atunci n-aveau săracii creione şi hârtie! Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară, Argumentând o teză, în sine, prea uşoară. Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte, Şi în final găsiră cam. şapte. opt cuvinte Ce par a face parte din limba veche, tracă. Deşi asta se spune, pe mine nu mă-mpacă. Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil, Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?... Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine? De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine? Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare Simbolul trac la Roma De la-nceput apare, Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut; Din ei, legenda spune, romanii s-au născut! Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani. Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani? Iar dacii învăţat-au latina prea uşor. Pe nimeni nu mai miră şi toţi zic: 'Bravo lor!' Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg, E greu să se admită. eu nu pot să-nţeleg! Că un popor işi pierde treptat din obiceiuri, Că îşi mai schimbă portul. ar fi, cumva, temeiuri... Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani. o mie, Şi asupriţi. Românii, aşa precum se ştie, Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul, Cum de-n a zecea parte Uitat-au Dacii totul? Când sub Traian, Romanii i-au biruit pe Daci, La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci! Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă: Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă! Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil Când Roma ajunsese Imperiu invincibil? Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit, Istoria aduce dovezi de neclintit. 'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris, Trăiau, ducându-şi viaţa, pe plaiuri Carpatine Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine Vorbeau aceeaşi limbă dar altfel se numeau, Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii. Traci erau. Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal Ei stăvileau barbarii, Veniţi val după val... Cu secole-nainte când nu erau regat, O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit. Şi astfel se explică de ce limba Latină Au înţeles-o Dacii. Nu le era străină! Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut! Şi-aşa se înţelege de ce cu-verşunare, Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare, Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte, Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe. UnsimpluOm 29.11.08

In raiul regilor daci: Sarmisegetuza

"Sarmisegetuza": un cuvant pe care unii nu l-au auzit niciodata. Altii l-au auzit, dar nu stiu ce inseamna. Nu multi reusesc sa-l pronunte corect. Unii stiu ca e vorba de o cetate, desigur romana. Cativa stiu ca, in realitate, e vorba de doua cetati cu acelasi nume: una dacica si una romana. Si dintre acesti cativa, foarte putini au ajuns sa o vada pe prima, adevarata Sarmisegetuza, capitala regilor daci. Ea se afla in Muntii Orastiei, abandonata de istorici, jefuita de cautatorii de aur . Sora din munte si sora de la oras Sarmisegetuza adevarata, capitala regilor daci, este o cetate aflata in Muntii Orastiei. Soarta cea vicleana a facut sa se intemeieze o a doua Sarmisegetuza, de data aceasta romana, care astazi are parte de o faima mai mare decat cea dacica. Colonia romana se afla aproape de fosta capitala devastata a dacilor. Numita in vremea lui Traian - "Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica" si primind, abia mai taziu, sub Hadrian, numele dacic de Sarmisegetuza, asezarea a functionat fara voie ca agent de diversiune. Cei mai multi dintre cei care au ajuns in tara Hategului, la Sarmisegetuza romana (se afla in campie, la vreo 60 km distanta de cetatea montana a regilor daci), au socotit ca se afla la capat de drum. Dar adevarata cale abia acolo incepe. Cei ce raman la sora vitrega a Sarmisegetuzei din munte nu mai apuca sa deschida cufarul surorii celei bune. Ulpia este o colonie romana ca multe alte sute din intreaga lume cucerita de romani, cea mai grandioasa din provincia Dacia, dar intru nimic unica, intre orasele romane. In vreme ce ea, sora de la oras, umple lapidariile si muzeele si sporovaie cu sutele de turisti veniti cu autocarele sa o vada, sora de la munte ramane tacuta sub valul ei de mister. Departe de ochiul pervertitor al civilizatiei, intr-un turn de fildes zidit de munti-pavaza si de fagi adumbritori, Sarmisegetuza dacica nu se lasa usor ajunsa din urma. De la Orastie la Costesti, drumul asfaltat serpuieste printre dealuri din ce in ce mai stranse si se opreste brusc, dincolo de "poarta cu daci". De aici incolo e doar drum forestier framantat de hartoape si sfasiat de torenti, iar pana la Sarmisegetuza, mai sunt 20 de kilometri, pe care o masina obisnuita nu-i poate strabate. Unii se opresc din drumul lor aici, descurajati. Altii abandoneaza la jumatatea drumului. Pana si timpul se opreste aici si, odata cu el, se opreste istoria insasi. Sarmisegetuza Regia, cea regala, cea din munti, cea de la Gradistea Muncelului, cea de la poalele muntelui Godeanu, cea cucerita de romani si facuta una cu pamantul, ca sa nu mai ramana piatra peste piatra din nici un templu, ca sa nu mai ramana os peste os din nici un preot dac, Sarmisegetuza a existat dinainte ca Burebista sa-si fi stabilit capitala acolo. Regele get, venit probabil din campie, pregatit si sprijinit de marele initiat Deceneu, venea in munti pentru a pregati unificarea triburilor de daci si geti sub o singura inima. Indelungata sa domnie a fost curmata de un complot, in acelasi an in care si Cezar a fost ucis. In acest rastimp, Sarmisegetuza a devenit capitala pe care Decebal o va duce, mai tarziu, pe culmile stralucirii, apoi romanii pe cele ale ruinii. Intregul munte a fost modelat. Zeci de terase au imblanzit coamele salbatice printr-un efort urias, greu de calculat, starnind admiratia istoricului Dio Cassius, care spunea ca dacii si-au zidit muntii. In jurul Sarmisegetuzei, in cercuri concentrice, o multime de alte cetati strajuiau accesul spre capitala, intr-un sistem de fortificatii unic in antichitate: Costesti, Blidaru, Piatra Rosie, Fetele Albe, Capalna... Toata aceasta munca avea sa serveasca, dupa opinia "specialistilor", apararii strasnice a unor ziduri intre care nu se afla nimic si dincolo de care se aflau niste temple. Aceasta este Sarmisegetuza, in reconstituirea lor naiva sau poate tendentioasa. Un semet si sfidator nonsens. Sau, poate, un nepatruns mister... Omul locului La Sarmisegetuza Regia se poate ajunge in patru feluri: fie pe jos, dar fara sanse de intoarcere in aceeasi zi; fie cu o masina de teren si cu mult curaj, mai ales pentru cei care nu cunosc salbaticia drumului; fie cu unul dintre camioanele care urca zilnic dupa lemne; fie cu... Nunu. Eu am avut sansa ultimei variante. Nunu, pe numele din buletin Vladimir Brilinsky, apartine Sarmisegetuzei. El nu este decat o alta piatra dintr-un sanctuar. Fiu de inginer silvic, cu o fire navalnica si semeata, a crescut acolo, impregnat de sfintenia locului, de bucuria fara margini pe care ti-o da frumusetea naturii, dar si de durerea samavolniciilor care se succed de sute de ani, ca un blestem, in cetatea dacica. Acum e ziarist, redactor-sef la revista "Dacia Magazin". A ridicat glasul cand buldozerele au intrat intre sanctuare, tavalindu-ne istoria. Apoi a protestat cand arheologii si-au instalat corturile in zona sacra si si-au intins rufele pe stalpii templelor. A strans in saci gunoaiele menajere, pe care aceiasi arheologi le ingropasera in incinta sacra, si le-a pus la usile oficialitatilor. A protestat din nou, cand arheologii au ridicat o cabana cu brau de piatra desprinsa din zidurile si templele dacice. Si este coplesit de tristete cand asista neputincios cum padurile dacilor sunt doborate fara judecata. E revoltat ca Sarmisegetuza inca nu are o monografie, dupa aproape un secol de sapaturi arheologice. Ca in fiecare an, raportul de sapatura este de doar doua-trei pagini. Ca nu se sapa mai mult de trei saptamani pe an. Ca la doi pasi de sapatura arheologilor, care nu gasesc decat cioburi si cuie, cautatorii de comori dezgroapa mii de monede de aur si bijuterii dacice fara egal in lumea asta, care iau calea pribegiei. Calauza benevola, pe drumul cel potrivnic, pe care numai el stie sa-l imblanzeasca, povesteste cu pasiune, cat de frumoasa si cat de ranita e Sarmisegetuza. "Cand eram copil, mergeam in fiecare zi la cetate, cu sora mea. Ne urcam in trenuletul care transporta lemne si urcam la Gradiste, unde ne jucam de-a regele si sora lui - Decebal si Andrada. De atunci si pana acum am urcat la cetate de sute de ori si am dus cu mine mai mult de o mie de oameni. Daca nu urc intr-o saptamana, in cealalta saptamana urc de doua ori. De la moartea ultimului preot dac al Sarmisegetuzei si pana astazi, nu cred ca cineva a mai pasit de-atatea ori pe drumul sacru, poate cu exceptia paznicului cetatii. Si nici nu cred ca cineva sa mai fi iubit vreodata Sarmisegetuza atat de mult.

Poiana cu zei Drumul de la Costesti pana la Gura Vaii Albe este rupt, in cateva locuri, de torenti. Masina strabate cei 20 de kilometri ca intr-un dans salbatic, ritualic. Razvratirea si durerea din povestea lui Nunu par sa adanceasca hartoapele din drum. "Oamenii care au lucrat cu Daicoviciu al batran, mosi in varsta de 80, 90, 100 de ani, mai povestesc si astazi ca academicianul frigea miei pe altarul dacilor, pe Soarele de andezit. Punea cate un fag din cei mari sa arda pe altar, dadea jarul cu poca la o parte si arunca miei acolo, care se frigeau... Dar despre sabia de aur descoperita de Maria Trufas din Cucuis ati auzit? Inca mai traieste femeia. I-a dat-o istoricului, dar nimeni nu mai stie ce s-a intamplat cu ea. Dar de galeata cu bani, descoperita de un taran si data lui Hadrian Daicoviciu?" Varful Godeanu se zareste doar pentru o clipa, si numai intr-o anumita parte a drumului. "Godeanu este Kogaionul, muntele sfant al dacilor. Iar Valea Godeanului, apa sfanta." Reusesc sa-l vad: un varf trist si gol, de pe care nu a fost iertat nici macar un fag: toti au fost secerati. Ploaia care a spalat cerul diminetii s-a domolit, iar pamantul cald musteste de ceturi. Un sfarsit de toamna ca-n povestile cu duhuri si stime. Intram in ceata deasa a padurii, ca in suflarea calda a unui zeu primordial, de la facerea lumii. Stravechiul drum pavat luceste precum o piele uda de sarpe. Tacerea care ne insoteste devine tot mai vie. Incinta sacra izbucneste brusc, dincolo de poarta, ca o oda a bucuriei: am intrat in poiana cu zei. Un spatiu bogat si darnic, ca o oglinda a universului, insa a unui univers inca nenascut, desi in timpii nostri pare mort demult. Ranile Sarmisegetuzei Cand Vladimir Brilinsky incepe sa vorbeasca, cuvintele lui imprastie valatucii de ceata. "Arheologii se tot cearta pe interpretari, pe semnificatiile pietrelor. Nu cred ca asta este important acum. Nu trebuie sa ne cheltuim energia pentru a descifra semnificatia asezarii acestor pietre. Trebuie sa ne dedicam toata energia pentru a spune tuturor ca Sarmisegetuza Regia este unica in lume. Castre si amfiteatre romane sunt cu sutele in lume. Dar un ansamblu ca cel din Muntii Surianului nu mai exista nicaieri. Important e ca lumea sa afle ca Sarmisegetuza exista." Tocmai zaresc panoul cel nou cu planul cetatii. Inainte era un panou ruginit, scris si in engleza, dar arheologii au socotit ca turistii straini nu au nevoie de lamuriri, deci cel nou este doar in romana. Coboram pe terasa a XI-a, unde se desfasoara un curcubeu de sanctuare. "Aici era rotonda de andezit. O roata mare de piatra, formata din 8 piese ca niste segmente de cerc, care pe interior aveau zimti dispusi la distante egale. Un fel de roata dintata, un mecanism misterios. Arheologii au scos pietrele de la locul lor si le-au aruncat in tufele de la marginea incintei sacre. Nu le placea ideea unui mecanism atat de avansat la daci. Sau nu-l pricepeau. Ba mai mult, i-au invatat si pe discipolii lor ca aceste incizii sunt rezultatul rangilor romanilor care au venit sa distruga spiritualitatea dacilor... Cata "precizie" puteau avea romanii astia, cand trebuiau sa distruga!" Astazi, nimeni nu mai vorbeste de acest ansamblu. "Marele sanctuar rotund, care dupa unii ar fi un calendar, este emblema Sarmisegetuzei. Dar este o emblema falsa, caci el nu a aratat asa in original. Ce se vede acum este pur si simplu rodul fanteziei regizorului Gheorghe Vitanidis, cand a turnat filmul "Burebista". Asa i s-a parut lui ca arata mai bine. Reconstructia nu are nici un suport real, stiintific. Locul stalpilor este respectat, dar forma si inaltimea lor sunt doar fantezii tolerate de catre lumea stiintifica." Sub ramurile descarnate ale fagilor, marele sanctuar isi pazeste taina asemenea unui Sfinx. Ceturile se destrama domol, iar pe sirurile de pietre care formeaza marele calendar strafulgera, din cand in cand, petele aurii ale unei salamandre de foc. "Templul mare de calcar al lui Burebista a fost distrus in vremea lui Ceausescu. A fost ideea Suzanei Gadea, ministrul culturii si educatiei socialiste din acea vreme, care dorea sa cosmetizeze cetatea in vederea unei posibile vizite a "tovarasului". Au fost scoase plintele originale de calcar care nu aveau un aspect "comercial", si aruncate in vale. S-a turnat o placa de beton, iar intentia culturnicilor de atunci era de a inlocui vechile plinte cu unele prefabricate la Barca. Ceausescu nu a mai venit, iar acele replici din beton au ramas in incinta sacra, marturie a imbecilitatii cu care a fost tratata in acea perioada istoria noastra. In anul 2000, dupa multe scandaluri si interventii, s-au gasit bani pentru ca plintele originale sa fie recuperate si puse la locul lor, chiar daca amplasarea lor a fost facuta intr-un mod dezastruos." Scara monumentala a templului, din care s-au gasit mai multe trepte, zace acoperita de brusturi si urzici, intr-o paragina dureroasa. Aruncata intr-o margine de terasa, sub un frunzis des si acoperita de muschi, zace o alta plinta misterioasa. "Plinta asta are sapte orificii cu diametre si adancimi crescatoare intr-o progresie aritmetica perfecta. Si despre gaurile astea zic arheologii ca-s facute cu ranga, de romani. Stateau romanii sa calculeze exact distanta intre gauri si adancimea lor atunci cand distrugeau?"

Mai spre mijlocul poienii, se afla ramasitele unui vas de andezit, plin cu apa de ploaie, in care misuna mormoloci de broasca. "Un cercetator englez care a vizitat Sarmisegetuza spunea ca si la Stonehenge exista asa ceva si ca este vorba de un astrolab stravechi. Vasul se umplea cu apa, si noaptea se urmarea pozitia stelelor care se oglindeau in el. Arheologii de azi sustin ca e vorba de un vas de cult, folosit la libatiuni." Nici despre acest vas nu auzisem din lucrarile pe care le-am consultat. Nu e considerat suficient de important ca sa fie mentionat. Soarele de andezit, misteriosul altar circular, isi arata ranile oblojite cu ciment: mai multe raze de piatra au fost distruse, intai din pricina furiei romanilor, apoi din pricina agapelor academicianului Daicoviciu. Mai sus, pe terasa a zecea, marele templu cu coloane de andezit pare surpat in propriile-i temelii: un camp de plinte imense, cu diametrul de peste doi metri, martore ale unei grandori apuse inainte de a rasari. Templul nu a mai ajuns sa fie terminat, din pricina razboaielor. "Romanii erau in general toleranti cu religia si zeii popoarelor pe care le cucereau. Totusi, la Sarmisegetuza, au distrus absolut totul in incinta sacra, cu o furie oarba. Nu au mai facut asa ceva decat cu templul din Ierusalim. Dacii erau atat de puternici, datorita religiei lor, datorita credintei in nemurire. Probabil, pentru romani, asta era calea cea mai sigura de a-i infrange: sa le distruga templele si altarele si sa le alunge zeii. Mai multe bucati din coloanele templelor au fost folosite de romani larefacerea zidului cetatii. Altele zac aruncate in vale, ca si multe alte fragmente din constructiile din incinta sacra. Nimeni nu se ingrijeste de ele, sa le aduca, sa le curete, sa le expuna intr-un muzeu. Sunt cu sutele. Nu au fost inventariate niciodata." Sarmisegetuza imi pare un crai sfartecat, cu oasele imprastiate, doborat de un frate hain, venit sa-i fure imparatia. Cand va veni cineva sa-i aseze la loc toate franturile de trup, sa le stropeasca cu apa vie si sa sufle de trei ori asupra lor, Sarmisegetuza va reintra in timp, in istorie. Palatul lui Decebal Zidurile cetatii si incinta sacra reprezinta tot ce se poate vedea la Sarmisegetuza. Nu poti sa nu fii uimit cand citesti in putinele lucrari de specialitate ca regele dac nu avea un palat al lui. Ca in fapt, el isi conducea regatul de pe cal. Ca avea comori de aur si bijuterii fabuloase, dar dormea prin colibe sau direct pe pamant. Se afirma ca la Sarmisegetuza s-au descoperit doar ziduri si templele din zona sacra. S-a presupus ca e vorba doar de o cetate de refugiu, niste ziduri intre care se adunau oamenii la primejdie, si de un centru religios. Si totusi, daca acolo era doar un refugiu, unde era capitala? Caci o capitala grandioasa trebuie sa fi existat. "Pana in prezent, nu s-a sapat nici 10% din ceea ce inseamna Sarmisegetuza Regia. Arheologii sapa foarte putin si mereu in aceleasi locuri. E adevarat ca nu sunt fonduri si nici conditii normale pentru a face arheologie moderna. In ultimele campanii de sapaturi, au inceput sa sape pe terasa a Ix-a. S-au scos la iveala vestigiile unei cladiri civile, care pare unica intre descoperirile de pana acum. Unii arheologi spun, pe la colturi, ca acolo ar putea fi palatul lui Decebal. Dar nu pot sapa mai departe. Situl arheologic Sarmisegetuza este inclus in Parcul National Gradistea Muncelului-Cioclovina. Deasupra vestigiilor se afla fagi seculari. Fiind rezervatie, nu se poate taia nici o creanga, deci sapaturile nu pot continua. E un cerc vicios, o aberatie."

La marginea terasei, se vad, intr-adevar, ramasitele unei cladiri civile. In vara aceasta, arheologii au descoperit acolo baza de andezit a unei coloane. Cu doi ani inainte, arheologii au scos mai multe pietre de calcar din aceasta constructie, care ulterior au fost acoperite cu pamant si date uitarii. Dupa unele pareri, mai multe reprezentari de pe Columna lui Traian ar putea sugera existenta unui palat la Sarmisegetuza. Si bunul simt ne obliga sa gandim la fel. In acelasi timp, potrivit cu reprezentarile de pe controversatele placi de plumb de la Sinaia (considerate de unii falsuri, de altii copii dupa originale dacice pierdute sau chiar piese autentice, vechi de 2000 mii de ani), chiar in zona in care incepe sa se dezvaluie aceasta cladire, e figurat palatul lui Decebal. O cladire impresionanta, din piatra, cu scari monumentale, pe latura de rasarit. Undeva, in dreapta palatului, sunt cele doua temple patrulatere de pe terasa Xi. Grandiosul templu de pe terasa X nu figureaza in reprezentarile de la Sinaia, lucru firesc, caci templul nu a fost niciodata terminat. Deci, este foarte posibil ca arheologii sa fie la un pas de descoperirea palatului lui Decebal. Si totul se opreste aici, ca intr-o piesa de teatru absurd. Simple coincidente? Placile de la Sinaia Intre placile de plumb de la Sinaia, una este cu adevarat deosebita: placa nr. 21, care infatiseaza planul cetatii Sarmisegetuza, in vremea regelui Burebista. Partizanii ideii de fals, care sustin ca aceste tablite sunt rodul unei minti bolnave, de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, nu indraznesc sa se aplece cu temeinicie asupra acestui plan de cetate, ci sustin, incurcati, ca oricine putea sa faca o astfel de reprezentare. Totusi, la acea vreme, inca nici nu se banuia ce fel de vestigii ascunde Gradistea Muncelului. Traseul zidurilor era cunoscut doar vag, iar la existenta unei zone sacre nu se gandea inca nimeni. Abia dupa un veac s-a putut afirma ca acolo a fost capitala regilor daci, dupa ce s-au desfasurat cercetari arheologice sistematice. Si totusi, traseul actual al zidurilor nu corespunde cu cel din placa 21. Diferentele sunt destul de mari. Dar un arheolog priceput ar trebui sa recunoasca faptul ca tocmai aceste deosebiri fac din acea imagine o marturie vrednica de crezare. In imaginile de pe placa de plumb, exista un zid, inspre sud, care margineste un drum care leaga poarta de vest de cea de est. Acest drum, acoperit de o galerie, duce in afara incintei, la doua temple. In realitatea de pe teren, zidul de sud este departe de acest drum principal care strabate cetatea de la vest la est. Si e normal sa fie asa. Arheologii stiu foarte bine ca zidul dacic de sud a fost demontat integral de romani, laturile de vest si est au fost prelungite si s-a construit un nou zid, mult mai la vale. Astfel, suprafata pe care o inchideau zidurile a fost, practic, dublata. Traseul vechiului zid original de sud a fost descoperit de arheologi abia de cativa ani. Iata cum planul din placa 21 reproduce exact situatia reala din vremea lui Burebista, si nu pe cea actuala, cu modificarile facute de romani dupa cucerire. Mai e de adaugat ca, in vremea lui Burebista, intr-adevar, nu existau decat doua temple...

Urcam pe terasa I, in cel mai inalt punct al fortificatiei, unde ar fi trebuit sa fie, potrivit planului desenat pe una din placile de la Sinaia, vechea resedinta a lui Burebista, parasita mai tarziu de Decebal, in folosul marelui palat de piatra construit mai in vale. Pe placuta exista o locuinta modesta, un turn de lemn, cu alte patru turnuri mai mici, la colturi. Dar pe terasa I, cea mai inaltata, arheologii au sapat si nu au gasit nici un fel de vestigii. Au remarcat, in schimb, un lucru trist: ca straturile de pamant au fost ravasite in mod barbar, pana la carnea de piatra a stancii. Nu se mai poate reconstitui nimic. Daca va fi existat o cladire de lemn, pe care romanii au incendiat-o, nu se mai poate da de urma ei. "Aici au sapat multi cautatori de comori, mai ales intre 1802 si 1804, cand Gradistea Muncelului devenise un adevarat balci. Veneau oamenii cu sutele, din toate colturile imperiului. Au facut un rau cumplit arheologiei, ravasind straturile de pamant. Iar terasa I a fost prima ochita, deoarece era punctul cel mai inalt. Acum e prea tarziu sa se mai repare ceva. Cercetarea arheologica din zilele noastre este in mare suferinta din aceasta cauza." Acolo, pe varful cetatii, intre gropile jefuitorilor de istorie, timpul o ia inapoi, cutremurat de atata nenoroc, subtiind prezentul pana la disparitie. Cand Sarmisegetuza va incepe sa vorbeasca Vladimir Brilinsky crede ca Sarmisegetuza e blestemata. Ca prea multe rele i se intampla de cand romanii au pus piciorul aici: zdrobita de cuceritori, jefuita de-a lungul timpului de cautatorii de aur, ignorata de autoritati, neglijata de arheologi, pangarita de diverse secte de exaltati... Sprijinit in toiagul lui, asemenea unui Deceneu ce poarta povara a doua milenii de somn tulbure si de intunecate dureri, ghidul meu cade pe ganduri. Privindu-l, imi pare a fi sfetnicul de taina al unui ultim rege nestiut, care isi tot strange oastea, pentru a-i alunga pe dusmani. "Noi suntem dusmanii Sarmisegetuzei: ignoranta noastra, nepasarea noastra, interesele de tot felul." Il intreb, profanand momentul, de ce merge atat de des la cetate: ce-l atrage, ce il cheama? Nu stie. Inca n-a aflat. Si, probabil ca nu e nimic de aflat. Stie doar ca trebuie sa mearga acolo. Cu fiecare om pe care il duce la cetate, raul adunat acolo scade. Le transmite tuturor dragostea sa pentru Sarmisegetuza: unii o primesc, altii nu. Dar iubirea lui este atat de mare, incat, incet-incet, imprastie ceturile si dezleaga blestemele. M-am reintors la Sarmisegetuza dupa o luna, odata cu prima ninsoare. Nimic nu mai era la fel. N-am putut tulbura Valea Alba din somnul ei de nea, ci am mers de data aceasta pe Valea Godeanului, apoi prin padurea ninsa, pieptis, pana in incinta sacra. Cararea din padure serpuia nestiuta pe sub omat, ratacindu-i pe profani. Dupa un urcus purificator, am iesit la marginea poienii cu zei, sub hora rotitoare a fulgilor. Totul era alb, precum linistea ingerilor. Sanctuarele disparusera sub valul neinceput de zapada. Doar stalpii marelui calendar tasneau intunecati, intruchipand o padure de cruci fara brate. Mi-am tinut suflarea de teama sa nu gonesc clipa. Nu pot sa cred ca Sarmisegetuza este blestemata. Blestemele nu pot atinge raiul. Si mai cred ca umbrele care se preling pe obrazul cetatii sunt date de o piedica trecatoare in calea luminii: ignoranta noastra.

Despre Sarmisegetuza stim atat de putine, poate pentru ca inca nu suntem pregatiti sa aflam. Intr-o buna zi, ne vom trezi din adormire si vom intelege ca acesta este un loc unic in lume. Vom intelege cat de saraca e lumea de doua mii de ani incoace, de cand noi ne-am dat uitarii istoria. Abia atunci, Sarmisegetuza va incepe sa ne vorbeasca.

Articol publicat in Formula AS de catre Aurora Petan .

Sarmisegetuza capitala Daciei

Orasul secret de sub Sarmizegetusa, capitala regala a Daciei Astazi, un drum la cetatile dacice Sarmisegetuza, Capâlna, Blidaru si Costesti aduna in inima românului, deopotriva, durere si mândrie, pentru ca toate necazurile si trairile supreme ale sufletului te asalteaza acolo intr-un amalgam de simtiri ce te fac sa plângi cu un ochi si sa lacrimezi de bucurie cu celalalt. Asta am trait si eu zilele trecute când am vazut cetatile dacilor. La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Un drum la cetatile lor nu te linisteste nici pe departe, ci, dimpotriva, ascute si mai mult semnul de intrebare, ca o sica trecuta cu lama peste obrazul de andezit al inimii. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi. Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti . Am pornit la drum spre Sarmisegetuza Regia, plecand de la Costesti, cu doua carute trase de tractor. Dupa 20 de kilometri, am mai urcat vreo doi intrand in cetate pe poarta de vest. Ajuns aici, ai putea sa crezi ca misterul se destrama, pentru ca tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, ne-a atras atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal. Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmisegetuza, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati. Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee. Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmisegetuza Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmisegetuza”, declara atunci generalul. Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari, dar noi ne-am convins de existenta tunelurilor, in acest inceput de mai cand, ajunsi la Capalna, la un pahar de vorba, un localnic ne-a povestit cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie. Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele, frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii, sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte, sub lespezile milenare. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri, cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmisegetuza? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor, in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul? Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar, carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase, la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti, care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut. Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal, prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume abunda de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur, gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva. Despre zei, credinte si nemurire, in incinta sacra M-am plimbat prin sanctuar cu atentie si grija sa nu calc pe vreun zeu sau sa nu frang, din greseala, vreun deget al marelui Zamolxis. El este acolo, va asigur, dar nu mai are templu in care sa stea. L-au distrus romanii sau chiar dacii fortati de invadatori, iar ce a mai ramas din el s-a aruncat la vale de catre arheologi. Pe scaunele batranilor preoti stau astazi paranormali si bioenergeticieni, care vin sa se incarce din energia templului. Din cand in cand, mai vin si oameni normali, dar bolnavi, avizi sa se vindece de dorul stramosilor. Tot drumul spre cetatea regala am simtit ca suntem insotiti de Marele Lup Alb, ce traia odinioara in preajma marelui preot, care l-a condus si pe Sfantul Andrei la templul stramosilor nostri, cum spune legenda. Si chiar cred ca a fost asa, pentru ca, la un moment dat, coborand de la Blidaru, am zarit un trunchi de copac in forma de lup, in care se metamorfozase insusi Marele Lup Alb. La Sarmisegetuza Regia am trait pentru cateva clipe sentimentul ca dacii s-au ridicat din istorie si s-au intors in sanctuarele din munti. Spun aceasta pentru ca aici s-a discutat despre religia lor “cu cartea pe masa” adusa de “Dacica”, editura care a lansat, in premiera nationala, un volum despre daci, chiar la ei acasa. Este vorba despre lucrarea “Religia geto-dacilor”, o carte despre zei, credinte, nemurire, sacrificiu, preoti si initieri, pe baza scrierilor vechi ale antichitatii, semnata de I.I Russu. Si tot aici dr. Aurora Petan, directorul editurii amintite si alti vorbitori au discutat despre harta Daciei, “Legendele dacilor liberi”, “Muntii dacilor”, “Scrieri vechi pierdute atingatoare de Dacia”, “Medicina in Dacia”, “Andrei, apostolul lupilor”, “Tezaurul dacic de la Sinaia”, tot atatea titluri despre daci lansate de aceasta editura. Si tot la Sarmizegetusa, chemati de spiritul stramosilor, ajunsesera regizorul Andrei Chiriac si scenaristul Mihai Manescu, doi tineri care lucreaza in acest moment la serialul de televiziune “Secretul coifului de aur”, film inspirat de scrierile de pe placile de plumb de la Sinaia. Nepoti, ajunsi in vizita la bunicul Decebal Dupa trei zile petrecute intre zidurile si altarele stramosilor daci de la Sarmisegetuza, Capalna, Blidaru si Costesti, am plecat spre orasul nostru de zgura, cu ochii sufletului plangand de mila si de bucurie. De mila pentru istoria neamului, ignorata, batjocorita sau distrusa la comanda, ca sa se uite totul. De bucurie, pentru ca mai exista romani, mai exista tineri, mai exista batrani cu inimi suficient de mari ca sa incapa in ele si aceasta particica de istorie, pe care nu vor, nu pot si nu trebuie sa o uite. Ca este asa, ne-au dovedit-o in zilele libere romanii care au renuntat la mititeii rasuciti pe gratare, pe marginile apelor si la berea rece din parau, pentru a se intalni cu stramosii la ei acasa, in cetatile lor. Eu cred ca cineva va razbuna istoria pierduta, de vreme ce Dacian Tudor, un baietel de numai 2 ani, a avut forta sa urce neajutat de parinti la Blidaru, iar Raducu, fratele lui de 6 luni, a venit purtat in brate de mamica si taticu la bunicul Decebal, sa-l asculte povestind despre lupi si zei, batalii si tradari. In ceea ce ma priveste, eu nu cred ca dacii au fost vreodata infranti. Articol preluat de pe www.gardianul.ro