Impozite si taxe

De ce nu puneţi şi pe râs impozit
Şi birul progresiv pe sărăcie?
De ce nu puneţi taxe pe-ntuneric?
Impozitaţi şi vântul ce adie!

Ar fi păcat să ezitaţi în crima
De-a confisca şi sângele din vine,
Continuaţi prăpădul cu ardoare
Şi răul ce vă face-atât de bine!

Taxaţi iubirea, somnul, nostalgia,
Penumbra, deznădejdea şi oftatul
Şi unghiile care cresc într-una,
Distrugeţi tot, de-a lungul şi de-a latul.

Nu-i logic să nu puneţi nişte biruri,
Pe nou născuţi, ce nu ştiu cum îi cheamă,
Lucraţi neiertător şi echitabil,
Impozitaţi şi laptele de mamă.

Dar ce fiscalitate este aia
Din care nu se fură-ntreaga pâine
Acestui neam ce şi-a luat maidanul
De-a nu trăi în lesă ca un câine?

Taxaţi sever şi strângerea de mână!
Impozitaţi total telepatia!
Luaţi atâtea piei câte vă place
Şi desfiinţaţi prin taxe România!

Ce e complicitatea asta bleagă
Cu sărăntocii şi dezmoşteniţii?
Tot au şi ei ceva să dea ca taxă,
Treziţi-le revolte şi ambiţii!

Voi nu vedeţi că omul mai respiră?
Cât amânaţi sentinţa capitală?
Loviţi la oase naţia întreagă,
Înduioşarea e un fel de boală.

Adăugaţi impozite şi taxe
Pe taxe şi impozite, cuminte,
Impozitaţi şi lacrima şi ploaia!
Taxaţi adânc şi morţii din morminte!

Impozite pe floarea dăruită,
Impozite pe cald, ca şi pe rece,
Impozite pe rouă şi pe lună,
Impozite pe notele de 10.

Cafeaua, ceaiul, apa de fântână,
Fereastra, uşa, merită accize
Când, cu o poftă tragică, Guvernul
Îi dă un nou impuls acestei crize.

Impozite şi taxe pe cuvinte,
Dar biruri pe ecou şi pe tăcere,
A jupui poporul este nobil,
Când nu-i mai laşi nici dreptul să mai spere.

Hei, Românie, parcă răstignită,
Degeaba vrem să te-ntrebăm "Quo vadis?",
Nici să trăim aici, nu-i cu putinţă
Nici să murim acum nu mai e gratis.

La luptă împotriva tuturora,
Într-un neomenesc război promiscuu,
Trăiască lanţul ce ne intră-n oase!
Trăiască Taxa, Jaful, Moartea, Fiscul!




Autor:  Adrian Păunescu

E timpul să plecați…

E timpul să plecați, cât nu e prea târziu,
Pân’ n-o simți săracul că-i jupuit de viu.
I-ați inșelat credința vânzându-vă pe-un leu,
Nu vă forțați norocul… ferească Dumnezeu…

Cu toată bunătatea din sufletu-i flămând,
E și el ca și voi, tot muritor de rând…
Și el are răbdare… și-același Dumnezeu,
Dar nu-ntreceti măsura punându-i greu pe greu.

E timpul să plecați, v-am suportat destul.
De-atâtea vorbe goale poporul e sătul.
Se-aude din morminte blestemul lui Brucan,
A expirat sorocul… și-a expirat în van.

Ați stat la cârma țării de douăzeci de ani,
Ne-ați luat pământuri, case, ne-ați jecmănit de bani.
De fiecare dată venind cu gura mare
Că vreți o altă viată, că vă doriți schimbare…

Schimbare v-ați dorit, schimbare vrem și noi,
Schimbare nu înseamnă… tot voi, în loc de voi.
Mai sunt în talpa tării voinici cu-nvătătură,
Nu gângăviți ca voi… și plini de incultură.

Uitați-vă în jur, vă place ce-ați făcut ?
De la păduri la fabrici pe toate le-ați vândut,
Să vă clădiți palate, cu iz de pușcărie,
Sunteți mai râu ca chelul de-i trebuia tichie.

Cu paznici pe la porți, de cine vă e teamă ?
Cine mai credeți voi că vă mai ia în seamă ?
Nu sunteți Dumnezei, nici zeii din Olimp,
Dar nu întindeți coarda… plecați cât mai e timp.

Ieșiți și voi puțin prin lumea aia bună,
Ca să simțiți și voi cum euro se-adună.
În lumea aia-a voastră, cea plină de rahat,
La care ne-ați vândut și ne-ați îngenuncheat.

În care obligați ne ducem sărăcia
Ca voi să puneți ghiara ușor pe România.
Ne mor copii acasă din dorul de părinți,
Iar voi ne vindeți tara, ca Iuda-n, doi arginți.

De-o jumătat’ de viată vă tot plătim simbrie,
Cealaltă jumătate ne-ați dat-o-n datorie,
Și-n timp ce noi plătim… voi huzuriți ca zbirii,
Ați dus sărmana tară la limita pieirii.

E timpul să plecați, lăsați-ne pe noi…
Destinul prost să fie… dar nu făcut de voi.
Voi știți să locuiți doar în afara legii,
Să adunați prin furt averi și privilegii.

V-am acceptat prea mult, ce ironia sorții,
Pe voi, ce-ați luat… și revoluția și morții.
Doar nu cumva vă vreți istoriei eroi,
S-ar rușina, sunt sigur, istoria cu voi.

Iar voi, clevetitorii, pe screen sau cu condeie,
Ce-ați tot suflat în foc, când ei v-au dat scânteie,
Treziți-vă, e timpul, cu toți, această tară
S-o scoatem din rușine, din ură și ocară.





Autor: Bunget Marin

Octavian Goga - Noi

La noi sunt codri verzi de brad
 Si câmpuri de matasa;
 La noi atâtia fluturi sunt,
 Si-atâta jale-n casa.
 Privighetori din alte tari
 Vin doina sa ne-asculte;
 La noi sunt cântece si flori
 Si lacrimi multe, multe...

 Pe bolta, sus, e mai aprins,
 La noi, batrânul soare,
 De când pe plaiurile noastre
 Nu pentru noi rasare...
 La noi de jale povestesc
 A codrilor desisuri,
 Si jale duce Murasul,
 Si duc tustrele Crisuri.

 La noi nevestele plângând
 Sporesc pe fus fuiorul,
 Si-mbratisându-si jalea plâng
 Si tata, si feciorul.
 Sub cerul nostru-nduiosat
 E mai domoala hora,
 Caci cântecele noastre plâng
 În ochii tuturora.

 Si fluturii sunt mai sfiosi
 Când zboara-n zari albastre,
 Doar roua de pe trandafiri
 E lacrimi de-ale noastre.
 Iar codrii ce-nfratiti cu noi
 Îsi înfioara sânul
 Spun ca din lacrimi e-mpletit
 Si Oltul, biet, batrânul...

 Avem un vis neîmplinit,
 Copil al suferintii,
 De jalea lui ne-am raposat
 Si mosii, si parintii...
 Din vremi uitate, de demult,
 Gemând de grele patimi,
 Desertaciunea unui vis
 Noi o stropim cu lacrimi...

Petrecere de Revelion (la vârsta a treia) !

De o lună doamna Mimi
Cu bărbatul ei Ion,
Vrea să facă un chef acasă,
Că doar este Revelion.

Nu sunt tineri, „vârsta treia”
Se mai sprijină-n baston
Vor să adune toată „gaşca”
Că doar este Revelion.

Se adunară gospodine
Pricepute la mâncare
Că aşa se obişnuieşte
La această sărbătoare.

Elena-i tare pricepută
În sarmale cu slănină,
Iar Ioana-n „boeuf” şi icre,
Ana’n tort cu zaharină.

Murături aduce Luci
Pritocite de Bogdan
Iar Odette o răcitură
Cu urarea: „Fericire’n noul an”.

Musafirii bat la uşă,
Ora-i zece, casa-i plină.
O paradă de fustiţe
Cu parfum de naftalină.

Bunicuţele fardate
Şi-au expus aurăria,
Iar bărbaţii cu trei fire
Îşi acoperă chelia.

Masa este aranjată
Nu au fost dificultăţi,
Toţi fixează ochelarii
Şi privesc la bunătăţi.

Masa-i cu delicatese,
Zice Mimi lui Ion
„Tu nu pui nimic în gură
C-ai jumate de colon”.

Gina-i zice lui Dănuţ
„Ce te tot uiţi la mâncare?
Pentru tine e otravă,
Ca-i colesterolul mare”.

Emil vrea o saramură,
Dar nu ia, că-i cardiac,
Lia ar dori iahnie,
Dar are gaze la stomac.

Veselia se încinge
Se-antrenează acuma toţi,
Şi încep să-şi amintească
De copii şi de nepoţi.

Când pendula bate ora
C-am ieşit din anul vechi,
Gică doarme stând pe scaun
C-are dopuri în urechi.

Gazda vine c-o surpriză
Tinereţea s-o învie,
La bărbaţi un dar le oferă
O „Viagra” în farfurie.

Toate doamnele în cor
Sorcovesc bărbaţii lor:
„Tare ca fierul,
Iute ca oţelul,
Tare ca piatra, iute ca săgeata!”

Vreau să-mi spun şi eu părerea:
„Beţi, mâncaţi, fără avize
Să cinstim anul ce vine,
C-avem timp de analize.”
LA ANU’ ŞI LA MULŢI ANI !



Autor necunoscut . Material primit pe mail

MARŞ DE ADIO !

La muncă, derbedei, că trece anul şi vin ăilalţi şi-o să vă ia ciolanul. Făceaţi pe democraţii cei cucernici, Cristosul mamii voastre de nemernici. Scuipaţi-vă-ntre voi cum se cuvine şi-apoi convingeţi-vă că e bine. C-aţi luat o ţară de mai mare dragul şi i-aţi distrus averile şi steagul. S-ajungem colonia de ocară care-şi va cere scuze în maghiară. Şi, prin complicităţi cu demoni aprigi, aţi desfiinţat uzine , câmpuri , fabrici. Şi, prin vânzări de ţară infernale, aţi omorât cu voia animale. La greul greu care mereu ne-ncearcă, răspundeţi cu un greu de moarte, parcă. Şi i-aţi găsit şi bolii un remediu întoarceţi România - n Evul Mediu. Ce căzături, ce târfe, ce mizerii, v-aş desena cu acul, să vă sperii. Dar voi nici sânge nu aveţi în vine, ci credite din călimări străine. Le ştiţi lui Hitler şi lui Stalin taina şi-mpingeţi Bucovina în Ucraina. Aşa cum ceilalţi, limpezească-i valul s-au compromis negustorind Ardealul. De unde sunteţi, mă, din ce găoace , cum v-au putut părinţii voştri face ? Ce condimente le-au picat în spermă de e trădarea voastră-atât de fermă ? Aţi pus nenorocita voastră labă pe-această tristă ţară Basarabă. Şi vreţi cu-ameninţare şi cu biciul s-o faceţi curva voastră de serviciu. Mimaţi respectul pentru cele sfinte, dar vindeţi şi pământuri şi morminte. Aţi inventat examene severe, supunere poporului spre-a-i cere. Şi toată zbaterea a fost degeaba că-n nas mai marii v-au închis taraba. Minciuna voastră v-a adus pe scenă, actori într-o politică obscenă. Şi-acum, că-i un prăpăd întreaga ţară, ia cereţi-vă puţintel, afară. Decât să vă trimită ţara noastră , mai bine mergeţi voi în mama voastră. Plecaţi de-aici, cu-o grabă funerară, şi nu albanizaţi această ţară. Băgaţi viteză, că vă trece anul şi s-a scurtat şi s-a-nvechit ciolanul. Şi ce vă pot eu spune la plecare decât lozinca lui Fănuş cel mare : Nenorociţilor, se rupe şnurul, "La muncă, la bătut ţăruşi cu curul !" Autor: Adrian Păunescu

Cântec femeiesc

Aşa e mama şi a fost bunica Aşa suntem femei lângă femei Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”. Ei neglijenţi, iar ele foarte calme Ei încurcând ce ele limpezesc Ei numai tălpi şi ele numai palme Acesta e destinul femeiesc. Şi-n fond, ce fac femeile pe lume? Nimic măreţ, nimic impunător. Schimbându-şi după ei şi drum şi nume Pun lucrurile iar la locul lor. Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă Şi pentru care plată nici nu cer De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă Ar fi ajuns şi dincolo de cer. Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot Şi de aceea nimeni nu le crede Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot. Aşa e mama şi a fost bunica Şi ca ele mâine eu voi fi. Ce facem noi, femeile? Nimica, Decât curat şi uneori copii. Suntem veriga firului de aţă În fiecare lanţ făcut din doi Ce greu cu noi femeile în viaţă Dar e şi imposibil fără noi… Autor: Adrian Păunescu

Tu eşti , mamă !

Când eram copil odată, mama mea învăţătoare M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare. Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti. Ea, ţinându-mă de mână, mă purtă spre banca-ntâi Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi. Banca-naltă, eu mai singur decât cucul mă simţeam Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam. Aş fi vrut să fiu acolo lângă ea şi nu aici Lâng-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici. Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea. După un timp, pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit, Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit. - Dragii mei, să-mi spuneţi mie, a-nceput învăţătoarea, Cine muntele-l întrece-n înălţime, iară marea O întrece în mărime prin atâta bunătate? Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate, Care mângâie când doare, care cântă când mângâie, Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie? Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate, Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună dintre toate? Clasa-ntreagă se gândeşte…ochii mari, mintea-ncordată. Un băiat parcă e gata să răspundă… şi o fată…. Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare, Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare, Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus, Eu, cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus, Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă: - Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta… TU EŞTI, MAMĂ ! Autor Petru Demetru Popescu

BLESTEM DE OM SĂRAC

Din balegi şi din cuib de cuci, Răsar ca viermii, politruci Şi din haznalele de bani – Costume negre cu şnapani, Viteji ca musca la arat! Şi ne-aţi minţit şi ne-aţi furat, Şi-aţi pus pe noi şi jug de boi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Murdari în suflet şi în gând, Cu ghearele averi strângând, Din flote, fabrici şi uzine, Voi aţi lăsat numai ruine! V-aţi gudurat pe lângă clerici Cu mânăstiri şi cu biserici Şi vile v-aţi făcut, de soi... Blestem, blestem, blestem pe voi! Voi v-aţi trădat şi între fraţi, Ca voi, şi viermii-s mai curaţi. Aţi dărâmat şcoli şi spitale Ca să vă fie vouă moale Şi v-aţi brodit şi parlamente Din licheluţe repetente. Şi ne-mproşcaţi doar cu noroi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Aţi omorât orice dreptate, Aţi jecmănit tot ce se poate, Guvernul vostru cu miniştri E-o adunătură de sinistri, Batjocura şi umilinţa Au mai rămas la voi credinţa? Ghiolbani de jafuri şi gherțoi, Blestem, blestem, blestem pe voi! Aţi sărăcit o ţară-ntreagă, Nici dracul să nu o mai dreagă Şi din privatizări cu fumuri Aţi tot lăsat lumea pe drumuri! Dar cum să faceţi voi vreun drum Când urma voastră e doar scrum? La tâlhării vă strângeţi roi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Blestemul greu să vă lovească, Doar bube rele să vă crească, Ochii să îi aveţi ca napul Şi să vă roadă viermii capul! Să putreziţi toţi prin palate, Toţi spulberaţi să fiţi în toate Şi să aveţi doar oase moi! Blestem, blestem, blestem pe voi! Popor român, nu te-ai săturat să stai pe locul mortului şi să fii condus de toţi tâmpiţii? Chiar ţi-e jenă să iubeşti ţara asta? Nu trebuie să fii naţionalist-comunist pentru asta. DAN PURIC

Ce limbă vorbeau Dacii ?

Ce limbă vorbeau dacii? De ce nu se mai ştie?... Pe atunci n-aveau săracii creione şi hârtie! Iar vorbele nescrise, precum se ştie... zboară, Argumentând o teză, în sine, prea uşoară. Lingviştii scocotiră, cu mare luare-aminte, Şi în final găsiră cam. şapte. opt cuvinte Ce par a face parte din limba veche, tracă. Deşi asta se spune, pe mine nu mă-mpacă. Mereu am o-ntrebare: Cum oare e posibil, Cu câteva cuvinte, să fii inteligibil?... Şi cum să te cunoască cei ce vorbesc de tine? De nu te-ar înţelege, te-ar mai vorbi de bine? Istoria nescrisă nu este-ntâmplătoare Simbolul trac la Roma De la-nceput apare, Pe Romulus şi Remus lupoaica i-a crescut; Din ei, legenda spune, romanii s-au născut! Pe daci îi ocupară urmaşii lor romani. Şi i-a-nvăţat latina aşa, în câţiva ani? Iar dacii învăţat-au latina prea uşor. Pe nimeni nu mai miră şi toţi zic: 'Bravo lor!' Dar că uitat-au limba, vocabularu-ntreg, E greu să se admită. eu nu pot să-nţeleg! Că un popor işi pierde treptat din obiceiuri, Că îşi mai schimbă portul. ar fi, cumva, temeiuri... Ardealu-a stat sub Unguri atâţia ani. o mie, Şi asupriţi. Românii, aşa precum se ştie, Nu şi-au uitat nici graiul, nici obiceiul, portul, Cum de-n a zecea parte Uitat-au Dacii totul? Când sub Traian, Romanii i-au biruit pe Daci, La Sarmisegetuza n-a trebuit tălmaci! Afirm, şi nu am frică, ceva ce totul schimbă: Şi Dacii şi Romanii vorbeau aceeaşi limbă! Acesta-i adevărul? Cum poate fi posibil Când Roma ajunsese Imperiu invincibil? Poveştile sunt multe, dar faptu-i dovedit, Istoria aduce dovezi de neclintit. 'Naintea erei noastre, când nu-i nimic precis La Nord şi Sud de Istru, cum Herodot a scris, Trăiau, ducându-şi viaţa, pe plaiuri Carpatine Şi cultivau pământul, vânau, creşteau albine Vorbeau aceeaşi limbă dar altfel se numeau, Ilirii, Sciţii, Geţii sau Dacii. Traci erau. Uniţi sub Burebista şi-apoi sub Decebal Ei stăvileau barbarii, Veniţi val după val... Cu secole-nainte când nu erau regat, O parte dintre-aceştia spre Vest au emigrat De-a lungul Europei, pe-alocuri s-au oprit Şi-aproape în tot Sudul, treptat s-au stabilit. Şi astfel se explică de ce limba Latină Au înţeles-o Dacii. Nu le era străină! Deci nu cu Roma-ncepe acest măreţ trecut Ci mult mai înainte, când lumea s-a făcut! Şi-aşa se înţelege de ce cu-verşunare, Cei fără de trecuturi, lovesc la întâmplare, Aici suntem de veacuri un neam fără de moarte, Şi tot aici rămânem şi mergem mai departe. UnsimpluOm 29.11.08

A trai in Adevar

O, Doamne, de cand Te caut - milenii nenumarate, Zi si noapte, in tot timpul am dorit sa Te-ntalnesc Si sa fiu mereu cu Tine, vrerea Ta s-o implinesc, Cu intreaga mea iubire, Tie sa ma daruiesc. Asta nazuia adancul - Scanteia pura din mine, Incontinuu insetata, dornica sa Te slujeasca Si, prin Tine, fiinta toata s-o transforme, s-o sfinteasca, Iar desertaciunea firii, prin Iubire s-o-ntregeasca. Dar structura mea fictiva - "eul" marsav si meschin, Ma-ndruma pe cai straine, spre nepotrivit destin. Cerul tot si tot Pamantul pentru Tine rascolite, Am scrutat in Soare, Stele - formulari inchipuite, Mii de ani am ratacit inchinandu-ma la Soare El Te-a-nlocuit pe Tine in a mea imaginare. Descoperindu-mi eroarea si gresita cautare, Coborat-am pe Pamant, framantat de-acelasi gand. Dar, la fel ca mai-nainte, tot aceeasi ratacire, Din creatiile Tale : plante, gaze, animale Le-am slavit ca zeitati cu-nsusiri atemporale, Aducandu-le ofrande in rostiri de osanale. Si acelasi "eu" viclean, vrand a lui asigurare, Din lut, lemn, sau piatra ... si-a facut zei pe potriva, Construindu-le lacasuri, temple, pagode, altare, Unde mii de slujitori se-nchina cu vadita-ngamfare. Alte mii de ani trecut-au in aceeasi ratacire, Cand pe firmamentul lumii se ivira inspiratii-invatatori; Ei prin propria lor viata - ca reali indrumatori, Incercat-au sa arate drumul fara de erori. Insa n-au fost intelesi. Tot "ego-ul" e de vina : S-a apreciat doar omul, nu trairea lor divina, Ca experiment de viata, care-nseamna si-actiunea Ce transforma, lumineaza haosul si-ntunecimea. Ce vedem acum in lume demonstreaza pe deplin, Ca pacatul cel dintai e si azi al lumii chin, Astazi forma e schimbata si etapa diferita Insa mintea omeneasca e la fel de ratacita. Toata vina ratacirii o poarta acest "egou", O constructie fictiva, centrata pe "eu" si-al "meu"; Lacom, cauta placere si respinge suferinta, Si din jocul de contrarii isi nutreste a lui fiinta. Ce inseamna Adevarul si trairea ce-o aduce Neindoielnic, n-o sa stim cat timp "eul" nu se duce Numai in a lui absenta minunea ne consfinteste Si ne-arata pe de-a-ntregul Adevarul ce sfinteste. A trai in Adevar, fiintare-i ceas de ceas Corp si psihic - unitate - constient cu clipa-n pas, Nici trecut, nici viitor, numai actualitate; Asta-i tot, nimic in plus. E doar Sfanta Simplitate. Fiinta-ntreaga e imensa, cuprinsa-n Eternitate, Nu-s dorinte, nu-s dureri, este numai libertate; Fericirea fara margini, absolut nemotivata; Se impune de la sine; cu Iubirea-ngemanata. Cum sa Te mai caut, Doamne ? Scanteia Sacra din mine, Prin "ego-ul" dizolvat, are-acum acces la Tine !

Autor : Ilie Cioara

Batran egou incaruntit de vremuri

Batran "egou" incaruntit de vremuri si vesnice erori, Te-am prins si demascat de mii si mii de ori; Atent fiind, cu pana cu grija-am consemnat Ti-am demascat oroarea, prin fapte blestemat. Real, deplin ti-am demonstrat ca, faptic, nu existi, N-ai pic de consistenta, - prin fictiuni te misti. Trecutul tata-mama, calatorind spre maine, Prin care tu te-afirmi, e doar desertaciune. Invesmantate-n "sine", simtire, ganduri, fapte, Sunt vesnic interese prin timp insamantate; Orgoliul had - emblema - de fapt, te defineste ! Prin tine, vesnic, omul se zbate, chinuieste. Nu stii ce-i frumusetea, Iubirea fara margini, Ce-apare-n miezul clipei, lipsita de imagini. Oferi doar tulburare; esti ura si dispret, Sperjur gropar al Terrei, distrugi tot ce-i maret ! La poarta Infinita zadarnic tu vei bate, Nu-i loc de poposire pentru trairi desarte ! Cand tu dispari cu totul, apare Nenumitul, Imens si Necuprins Fireasca-Intelepciune, prezenta-n orice ins. Deci, taca flecareala-ti absurda, indecenta, Caci tu prin ea te-afirmi, minciuna consecventa; Te definesti drept diavol, cu-al tau egocentrism; Numai tacand descoperi hidosul conformism.

Poezie de Ilie Cioara

Azi vreau să-ţi scriu, iubito...

Azi vreau să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem, Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem, Căci tot mai hâd e veacul, meschin şi furios – Şi-aş vrea să-mi sting tristeţea – gândindu-te frumos. Ştiu c-ar putea să-ţi sune banal şi prea lumesc Aceste vorbe simple: „Frumoaso, te iubesc!” – Dar prea puţin, în lumea aceasta, de granit, Se-aud vorbiri de suflet, de dor şi de iubit, Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult, Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet, Iubirea pentru tine, în tainic alfabet Şi zâmbete în juru-i stârnind, cu înţeles, Sau râsete-nfundate, venind din gând pervers… Dar vine vremea-n care, doar gândul diafan, Va scoate omenirea din hăuri la liman. Tu mă priveşti, iubito, cu ochii strălucind Şi simţi în piept o caldă mirare, tresăltând… Ştiu, cam ciudat şi palid îţi par, adeseori Şi cam prea des lunatic, pierdut cu capu-n nori; Dar vreau să ştii că-aceasta înseamnă să iubeşti Şi, singură, iubirea, din cele omeneşti Ne scoate din tristeţe, durere şi gând rău Şi, sigur, ea ne face, vecini cu Dumnezeu. …Am vrut să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem, Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem Dar, parcă, stins mi-e glasul, prea trist şi răguşit În lumea asta sumbră şi dură – de granit…

 

Autor : Boris Ioachim