Azi vreau să-ţi scriu, iubito...

Azi vreau să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem, Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem, Căci tot mai hâd e veacul, meschin şi furios – Şi-aş vrea să-mi sting tristeţea – gândindu-te frumos. Ştiu c-ar putea să-ţi sune banal şi prea lumesc Aceste vorbe simple: „Frumoaso, te iubesc!” – Dar prea puţin, în lumea aceasta, de granit, Se-aud vorbiri de suflet, de dor şi de iubit, Şi ştiu că sunt poetul ce pare că-i căzut Din vremuri prăfuite, din vremuri de demult, Un aiurit ce cântă, cu viers cam desuet, Iubirea pentru tine, în tainic alfabet Şi zâmbete în juru-i stârnind, cu înţeles, Sau râsete-nfundate, venind din gând pervers… Dar vine vremea-n care, doar gândul diafan, Va scoate omenirea din hăuri la liman. Tu mă priveşti, iubito, cu ochii strălucind Şi simţi în piept o caldă mirare, tresăltând… Ştiu, cam ciudat şi palid îţi par, adeseori Şi cam prea des lunatic, pierdut cu capu-n nori; Dar vreau să ştii că-aceasta înseamnă să iubeşti Şi, singură, iubirea, din cele omeneşti Ne scoate din tristeţe, durere şi gând rău Şi, sigur, ea ne face, vecini cu Dumnezeu. …Am vrut să-ţi scriu, iubito, un preafrumos poem, Cu umbre de tristeţe, iluzii şi blestem Dar, parcă, stins mi-e glasul, prea trist şi răguşit În lumea asta sumbră şi dură – de granit…

 

Autor : Boris Ioachim